ortodoxradio
Acum se ascultă:  Manastirea Camarzani - Colinde 3 - 08. In ieslea din Betleem   

Scrieri


Despre Ștefan cel Mare s-a vorbit și s-a scris mult. Istorici, scriitori, oameni de stat, militari, artiști, preoți, învățători, savanți și oameni simpli au simțit și simt nevoia să vorbească despre Ștefan cel Mare. Văzut din perspectiva militarului, a omului politic, a conducătorului administrativ ori a omului sfânt, el a fost indicat ca model.

Mihail Kogălniceanu
Vasile Alecsandri Dimitrie Bolintineanu Mihai Eminescu
Regele Ferdinand I
N. Iorga Octavian Goga Lucian Blaga
Ioan Alexandru IPS Bartolomeu Anania



Mihail Kogălniceanu
(1817 - 1891)

Mihail Kogălniceanu

Încă astăzi, pe înaltul munților și în adâncul văilor, în orașe și în sate, în palate și în bordeie, pretutindeni numele său se pomenește cu mândrie și recunoștință de tot cel ce își zice român. Locuitorul… îți va spune toate isprăvile sale; și, ce este mai mult, va atribui lui tot ce-i pare curios, mare, vitejesc și chiar neînțeles în pământul nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț, întreabă-l cine le-au făcut; el îți va răspunde: Ștefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice așezământ a căruia rămășițe se mai trăgănează până astăzi, orice legiuire ominească, orice puneri la cale înțălepte Ștefan vodă le-au urzit, îți va zice el, și iar Ștefan vodă. În sfârșit, acest domn, pentru moldoveni rezumă toate faptele istorice, toate monumentele, toate isprăvile și instituțiile făcute în cinci veacuri, de atâța stăpânitori.

Sus


Vasile Alecsandri
(1821 - 1890)

Vasile Alecsandri

Imn lui Ștefan cel Mare

Cântat la serbarea junimii academice
dată în memoria acestui domn la mănăstirea Putna,
în 15/27 august 1871.

La poalele Carpaților,
Sub vechiul tău mormânt,
Dormi, erou al românilor,
O! Ștefan, erou sfânt!
Ca sentinele falnice
Carpații te păzesc
Și de sublima-ți glorie
Cu secolii șoptesc.
În cer apune soarele
Stingând razele lui,
Dar într-a noastre suflete
În veci tu nu apui!
Prin negura trecutului,
O! soare-nvingător.
Lumini cu raze splendide,
Prezent și viitor.
Când tremurau popoarele
Sub aprigii păgâni,
Tu le-apărai cu brațele
Vitejilor români.
Cu drag privindu-ți patria
Și moartea cu dispreț,
Măreț în sânul luptelor,
Și-n pace-ai fost măreț.
În timpul vitejiilor,
Cuprins de-un sacru dor,
Visai unirea Daciei
Cu-o turmă ș-un păstor;
O! mare umbră-eroică,
Privește visul tău:
Uniți suntem în cugete,
Uniți în Dumnezeu.

În poalele Carpaților,
La vechiul tău mormânt,
Toți în genunchi, o! Ștefane,
Depunem jurământ:
„Un gând s-avem în numele
Românului popor,
Aprinși de-amorul gloriei
Ș-al patriei amor!”



Imn religios

Cântat la serbarea junimii academice
dată în memoria domnului Ștefan cel Mare la mănăstirea Putna,
în 15/27 august 1871.

Etern, Atotputernic, o! Creator sublime,
Tu, ce dai lumii viață și omului cuvânt,
În tine crede, speră întreaga românime...
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!
Tu din sămânța mică înalți stejarul mare,
Tu junelor popoare dai un măreț avânt,
Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare.
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!
Sub ochii tăi în lume lungi valuri de-omenire
Pe marea veciniciei dispar ca nori în vânt,
Și-n clipa lor de viață trecând strigă-n uimire:
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!
În tine-i viitorul, trecutul și prezentul!
Tu duci la nemurire prin tainicul mormânt
Și numele-ți cu stele lumină firmamentul.
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!

Etern, Atotputernic, o! Creator sublime,
Tu, care ții la dreapta pe Ștefan, erou sfânt,
Fă-n lume să străluce iubita-i românime...
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!


Sus


Dimitrie Bolintineanu
(1825 - 1872)

Dimitrie Bolintineanu

Muma lui Ștefan cel Mare

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge și suspină tânăra domniță,
Dulce și suavă ca o garofiță;
Căci în bătălie soțul ei dorit
A plecat cu oastea și n-a mai venit.
Ochii săi albaștri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele și crinii pe față-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Și cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, și de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oștire fuge sfărămată.
Dar deschideți poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"
Tânăra domniță la fereastră sare.
- „Ce faci tu, copilă?” zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieșit
Și-n tăcerea nopții astfel i-a vorbit:
- „Ce spui, tu, străine? Ștefan e departe;
Brațul său prin taberi mii de morți împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De ești tu acela, nu-ți sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieții mele și să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu ești Ștefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruință
Nu poți ca să intri cu a mea voință.
Du-te la oștire! Pentru țara mori!
Și-ți va fi mormântul coronat cu flori!”

Ștefan se întoarce și din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Dușmanii zdrobiți
Cad ca niște spice, de securi loviți.


Daniel Sihastru

Sub o râpă stearpă, pe un râu în spume,
Unde un sihastru a fugit de lume,
Cu vărsarea serii un strein sosi.
- „Ștefan al Moldovei vine a-ți vorbi!”
- „Ștefan al Moldovei? Daniel îi spune,
- Să aștepte-afară! sunt în rugăciune.”
- „Bunule părinte! sunt rănit și-nvins;
Însuși a mea mumă astăzi m-a respins!
Viu să-ți cer povață dacă nu-i mai bine
Turcilor Moldova d-astăzi să se-nchine?”
Daniel Sihastru domnului a zis:
- „Mă-nșeală auzul, ori eu am un vis?
Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie,
Dar cu umilință lanțul înconvoaie!
Ce e oare traiul dacă e robit?
Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit?
Viața și robia nu pot sta-mpreună.
Nu e totodată pace și furtună.
Doamne! tu ai dreptul a schimba-n mormânturi,
Pentru neatârnare, oameni și pământuri;
Dar nu ai p-acela ca să-i umilești!
Poți ca să îi sfărâmi; dar nu să-i robești!
Dacă mâna-ți slabă sceptrul ți-o apasă,
Altuia mai harnic locul tău îi lasă!
Căci mai bine este supus lăudat
Decât cu rușine domn și atârnat!”
Dup-aceste vorbe, Ștefan strânge-oștire
Și-nvingând păgânii, nalță-o monăstire.

Sus


Mihai Eminescu
(1850 - 1889)

Mihai Eminescu

Doina

De la Nistru pân' la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin și pân' la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o ațin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Și străinul te tot paște
De nu te mai poți cunoaște.
Sus la munte, jos pe vale
Și-au făcut dușmanii cale,
Din Sătmar pân' în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Și-i străin în țara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg dușmanii în puhoi
Și s-așează pe la noi;
Și cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La ușa creștinului.
Își dezbracă țara sânul,
Codrul - frate cu românul -
De secure se tot pleacă
Și izvoarele îi seacă -
Sărac în țară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Și neamul nemernicia!
Ștefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinților
În sama părinților,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ți mântui neamul tău!
Tu te-nalță din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Și Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îți vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toți dușmanii or să piară
Din hotară în hotară -
Îndrăgi-i-ar ciorile
Și spânzurătorile!

Sus


Regele Ferdinand I
(1865 - 1927)

Regele Ferdinand I

Cuvântare la Mănăstirea Putna
16 mai 1920

Călcând pentru întâia oară pământul frumoasei Bucovine, readusă la sânul patriei mume, am socotit ca o sfântă datorie ca întâiul meu pas să se îndrepte spre acest locaș atât de scump oricărei inimi românești, pentru a aduce umbrei marelui erou al Moldovei și al Creștinătății, Ștefan cel Mare și Bun, prinosul de recunoștință națională și de adânc simțită slăvire din partea întâiului Rege al României întregite.

Veacuri de restriște au înșirat an după an și au împletit o cunună de dureri și de suspin în timpul când țările românești căzuseră sub îndelungata robie turcească, dar mai cu deosebire de la dezlipirea acestei părți, celei mai vechi și mai frumoase, a Moldovei din trupul părintesc. Inimile românești rosteau numele marelui voievod plângând, pentru că mormântul său se afla pe pământul robit. Și atât de adâncă și reală era această durere, că în anul 1871 la serbarea din Putna marele nostru Eminescu cânta:

„Durere!... și-i profundă când românul plânge
Cu fruntea-nfășurată de doliu la mormânt
Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrânge
În valea și Carpatul ce-i românesc pământ”.

Dar sufletul românesc și-a făurit din icoana eroului său simbolul de mângâiere și de nădejde a unor timpuri pe care povestea le închipuise ca testament al lui Ștefan cel Mare:
„Dumnezeul părinților voștri se va îndura de lacrimile fiilor săi și va ridica dintre voi pe aceia care vă vor așeza iarăși în voinicia și puterea de mai înainte”.

Acesta era cuvântul fermecător al nădejdii.
Răzeșii care fuseseră sădiți de mâna lui Ștefan la toate hotarele l-au purtat cu sfințenie din tată în fiu, în sufletul și legendele lor.
Bisericile și mănăstirile semănate pe tot întinsul țării ca prinos de recunoștință celui Atotputernic pentru biruințele împotriva atâtor dușmani i-au păstrat evlavia sufletului său sfânt și cărturarii i-au preamărit numele din secol în secol.
Până și în veacul cel mai umilitor al fanarioților, necunoscutul scriitor în vestitul cuvânt de pomenire al Marelui Ștefan îl preamărește astfel:
„Ce minte așa de bogată în gânduri, ce limbă așa de îndestulată în voroave, ce meșteșug așa de iscusit la împlinirea cuvântului să poată împodobi atâtea risipe ale vrăjmașilor, atâtea sfărâmări de cetate, atâtea ziduri de lăcașuri sfinte și atâta înțelepciune a acestui bărbat care cu vitejia ne-au apărat, cu înțelepciunea ne-au cârmuit și cu cât au trăit voinicia noastră și fericirea au înflorit, și carele cu toate lucrările lui în credința lui Isus Hristos le-au pecetluit, la război biruitor smerit, la pace domn drept și bun, în viața sa din parte credincios adevărat”.

Ștefan al Moldovei, ai trăit veacuri în sufletele românești și vei trăi de-a pururea. Sămânța ce-ai pus în inimile noastre a rodit și poruncile tale s-au îndeplinit.
Prin jertfa de sânge a sute de mii din fiii patriei am împins hotarele până la marginile însemnate de graiul și de sângele românesc. Chilia și Cetatea Albă, la pierderea cărora a sângerat inima ta, sunt ale noastre, și Ardealul, pentru care tu și viteazul tău fiu Petru Rareș ați purtat armele victorioase peste munți, este al nostru. Al nostru-i malul mării și bogata Dunăre de jos.
Și tot după a ta poruncă făcut-am răzeși, în tot întinsul pământului românesc, pe toți care au purtat arma în timp de război, lucrând cu plugul în timp de pace.
Steagul tău purtător de biruință l-am așezat în Mitropolia capitalei noastre, spre a fi înfățișat mulțimilor la zile mari de sărbătoare pentru întărirea și înălțarea sufletelor noastre.

Și totuși, când am plecat genunchii în fața scumpului tău mormânt, în sufletul meu s-a născut încă o duioasă rugă, pe care o îndreptăm către tine ca unui părinte din veac adormit, dar necurmat, alăturea de sufletele noastre. În numele tău și al marilor tale fapte am găsit izvorul nesecat al răbdării în timpul de umilință și al curajului în timp de restriște. Insuflă-ne duhul sfintei uniri în inimile noastre, pentru ca să putem duce înainte greaua sarcină a Statului nostru întregit.

Coboară-se raza geniului tău ocrotitor în sufletele noastre pentru îndreptarea tuturor păturilor sociale pe calea concordiei, din care numai poate izvorî adevăratul bine obștesc.

Însuflețit de acest gând al unirii cetățenești, chemasem aici pe fruntașii țării și ai neamului și mai ales pe acei care împreună cu mine au luptat îndurând într-un fel sau altul marile greutăți prin care am trecut și care m-au ajutat să văd adus la înfăptuire visul nostru secular și vroiam să ne împărtășim împreună de bucuria acestei zile înălțătoare și totodată să ne aruncăm privirile asupra viitorului ce ni se deschide și să ne gândim că opera unității noastre ca stat și națiune așteaptă de la noi încă multe și îndelungate silințe pentru ca tot ce am dobândit prin atâtea jertfe să fim în stare a păstra și consolida prin necurmată și înțeleaptă muncă. Iar asemenea muncă nu se poate îndeplini cu sorți de izbândă decât numai prin unirea tuturor forțelor naționale din vechiul Regat și din ținuturile unite la patria mumă și prin conlucrarea tuturor bărbaților pricepuți la refacerea tuturor ramurilor de gospodărie ale statului după marile zguduiri prin care am trecut.

Să jurăm în fața mormântului acestui erou național că în împrejurările grele vom fi strâns uniți, având numai un singur gând și o singură simțire: fericirea scumpei noastre patrii, pentru care suntem gata a face orice sacrificii.

Sus


Nicolae Iorga
(1871 - 1940)

Nicolae Iorga

Istoria lui Ștefan cel Mare
(Prefață)


În ziua de 2 iulie 1504 Ștefan-vodă cel Mare se stingea de o moarte blândă la Suceava, în desăvârșita pace măreață ce se boltea asupra întregei țări pe stâlpii puternici ai biruințelor sale.

Pentru cea din urmă oară porțile cetății se deschideau înaintea acelui ce luptase bărbătește cea mai grea din luptele sale. Boierii călări, în haine de urșinic și aur, unii bătrâni ca și stăpânul adormit, ceilalți în toată puterea vrâstei sau în avântul încrezător al tinerețelor, înconjurau sicriul înfășurat în scumpe stofe. Sulițile ostașilor se ridicau drepte în văzduhul limpede, zâmbitor al zilei de vară. Alaiul străbătea holdele grele de bogăție, în drumul spre Mănăstirea Putnei.

Din turnul de strajă de asupra porții clopotele prindeau a vui de jale. Soborul întreg al Moldovei, sub mitrele scânteietoare de pietre scumpe, mitropolitul, episcopul de Roman, mitropolit și el, al Țării-de-Jos, episcopul de Rădăuți, egumenii care putuse să se încingă pentru această lungă cale primeau în cântările iertării de păcate pe stăpânul tuturora. Veșnica pomenire se cerea pentru acela care se făcuse vrednic a fi pomenit de neamul său în vecii vecilor. Apoi întunerecul gropniții umbrea tot mai mult fața poruncitoare, acum înseninată, și pletele albe, rare ale bătrânului. Și, pe când lacrimile brăzdau cele mai aspre obrazuri, minunata lespede de marmură săpată pecetluia micul mormânt în care încăpuse totuși rămășițele Celui Mare.

Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr, în vijelia năvălirii, ca să răzbune pe ai săi, ca să-și întemeieze viața și ca să tragă zid de vitejie în jurul țării sale de moștenire. De atunci toate drumurile spre hotarele dușmane fusese bătute de copitele cailor oștirii sale. Dar peste sabia lui minunată apăsa o mână sigură, stăpânită de un gând cuminte. I-a fost totdeauna milă de sângele oamenilor vărsat în zădar.

A adus cu dânsul rânduiala și buna cârmuire. Oastea aceea ale cărei steaguri îi fluturau deasupra sicriului el o închegase, el o făurise, ca pe o singură armă menită să învingă totdeauna. Boierilor acelora ce-l întovărășeau înainte de a-și lua hotărâtorul rămas bun el li statornicise chemările și drepturile. Secerând buruiana roșie a vremilor de restriște și nelegiuire, el curățise țărâna ce băuse sângele nevinovat, coborând în ea sfinte temelii de biserică. Vlădicilor ce se rugau acum la Dumnezeu pentru sufletul său el li pusese mitra pe cap, după ce știuse că se cuvine s-o poarte.

Gândul lui de înțelepciune se stinsese în sfârșit, sau, mai curând, el se cobora ca o rază de bucurie asupra tuturora, trecea ca o binecuvântare asupra bogăției lanurilor și fremăta ca o amenințare pentru vrăjmașii viitorului prin frunza pădurilor ce ocrotiseră si meniseră luptele învingătoare. Glasul lui nu se mai auzea însă, și icoana lui nu mai stătea înaintea nimănuia.

Și candela aprinsă deasupra mormântului său s-a stins uneori, în zile rele. Mâni de hoți au scormonit în mormântul cel sfânt.

Dar amintirea sa a luminat totdeauna în marea biserică a conștiinții neamului. Uneori mai tare, alteori mai slab, dar nici un vânt năprasnic n-a putut-o stinge. Și astăzi ea se înalță puternică, în marea flacără de mândrie și recunoștință ce pornește din toate inimile noastre la pomenirea celor patru sute de ani de la moartea puternicului împărat senin al românimii.

Sus


Octavian Goga
(1881 - 1938)

Octavian Goga

De la noi

Cu fruntea-n țărână, plângând azi ne vezi,
Din slavă, cerescule soare;
Rugămu-ne ție, azi sufletul nostru
Tu lasă-l departe să zboare.
Trimite și vântul, pribeagul drumeț,
El, crainicul bolții albastre,
Să ducă departe, pe aripa lui,
Cuvântul strigărilor noastre.

Acolo, departe, spre soare-răsare,
În freamăt de foi din dumbravă,
Pe veci cetluite în marmura rece,
Dorm clipele noastre de slavă.
Voi sunteți acolo, viteji pârcălabi,
Și voi, preacinstiților vornici,
Statornici în cinstea de lege și țară,
În focul credinței statornici.
Acolo dormi și tu, arhanghel bătrân,
Tu, Ștefane, sfânt voievoade,
Ce-ai scris strălucirea norodului tău
Cu sânge dușman de noroade.
De sfânta ta dreaptă, de spada ta sfântă
Spun toate poveștile slovei.
Să nu se-nfioare de numele tău
Nu-i frunză în codrii Moldovei...
Azi mașteră-i vremea... Acum văduvite
Zac sfintele tale oțele,
Și luna, când trece, de milă tresare,
Căci vede rugina pe ele.
Amarnic ne poartă pe strâmbe cărări
Vicleana și vitrega soarte,
Mărit voievoade, în țara ta azi
Și vise și fulgere-s moarte...
Noi suntem drumeții piticelor vremi,
Pitici în putință și vrere,
Copii fără sprijin, ne scurgem viața
Din dor și din nemângâiere.
A noastră moșie, frumoasă nespus,
Grumazul și-a-ntins spre pierzare,

Căci brațele noastre azi spada nu strâng,
Și steag țara noastră nu are...
Măria ta! Suntem bătuți de nevoi!
La noi în zadar ară plugul,
Căci holdelor noastre cu spicul de aur
Străinul le fură belșugul.
Am vrea să purcedem cu jertfele laudei,
Dar n-avem nimica la casă...
Măria-ta! Toate străinii le duc,
Și numai cu lacrimi ne lasă...
Dar spunem cu toții nevestelor noastre
Să plângă cu lacrimi de jale,
Potopul să treacă și plaiuri și munte,
Să spele oțelele tale.
Atunci, când în soare din nou străluci-vor,
De sus, din a ta-mpărăție,
Crai tânăr, crai mândru, crai nou să le-ncingă,
Trimite, rugămu-ne ție!

Sus


Lucian Blaga
(1895 - 1961)

Lucian Blaga

Trilogia culturii. Spațiul Mioritic
(fragment)


Dinamica, geniul, energia, demnitatea voevodală, spiritul de inițiativă, și vitalitatea excepțională, puse de Ștefan cel Mare în destinul său istoric, ar fi fost, prin virtuțile lor, suficiente, să ducă la crearea unui spațiu moldovenesc de întinderi și proporții imperiale.

Ștefan a fost din belșug înzestrat cu toate calitățile pentru plăsmuirea unor asemenea zări împărătești de largă respirație istorică. Împrejurări excepțional de grave (irezistibila expansiune turcească) l-au silit însă, în cea mai mare parte, și intermitent, la defensivă, la reacțiune, la consolidarea celor dobândite. Nici o altă epocă sau moment din trecutul nostru nu ne dăruie un așa de intens prilej de a simți aroma măreției, până la care ar fi putut crește istoria românească. [...]

Energia și intuiția creatoare, puse în tot ce a făcut pentru pământul său în puținul răgaz, ce i l-a îngăduit permanenta apărare, încoronată de atâtea triumfuri, ar fi meritat să nu fie tăiată atât de brutal în calea desfășurării lor fiești. Sub stăpânirea lui Ștefan stilurile arhitectonice, bizantin și gotic, se adaptează uimitor la necesități organice și la matca locală; sinteza lor nouă e în stare, prin simplitatea soluțiilor ei să comunice oricui regretul că au fost prematur întrerupte. Câte posibilități nu s-au stins deodată cu domnia lui Ștefan, sub care răsăritul și apusul se întâlnesc într-o alvie atât de prielnică unei noi viziuni arhitectonice și metafizice. Însăși natura românească era pe drumul de a deveni, datorită bisericilor și mănăstirilor, care se integrează așa de grațios și de bărbătesc în ea, o „natură-biserică”, de mare aspect pitoresc și solar-sofianic.

Sus


Ioan Alexandru
(1941 - 2000)

Ioan Alexandru

Testamentul lui Ștefan cel Mare

Vorbe puține de la el ne dor
Bronzul clopotelor le mai știe
Poeți născuți în tânguirea lor
Pe limba lui se trag la veșnicie

Ștefan e mare pentru că-a fost smerit
Pe cât de mic se micșora întruna
De Dumnezeu să poată fi zărit
Una cu neamul pentru totdeauna

Pe câmpul Direptate fost-a uns
Din Rusalimuri mirurile-n nave
Să te știi de neamul tău pătruns
Ungerea-i de dincolo de slave

Să intri-n inima unui popor
Cea mai strâmtă poartă dintre toate
De nu ești jertfă-n lacrimile lor
Nu-i cum pătrunde în eternitate

Putna spune Ștefan că-i smerit
Vinul roșu răstignit în pâine
Că-n genunchi era nebiruit
Sub cupola sfintelor fărâme

N-a fost de nimenea îngenuncheat
Numai la ceruri pravila ne-o cere
Ca pulberea din care-ai fost luat
Să miroasă-n cosmos a-nviere

Nu și-a dat odihnă pe pământ
Până ce Moldova-n întregime
De cetăți și mănăstiri la rând
O închise dinspre tătărime

Unde-a fost sămânța unui schit
Un sihastru-n peștera de piatră
Clopote de-argint a slobozit
Peste țară aur să abată

În pomelnice unde a dat de-un domn
Pe jertfa rănilor din mână
Să-l strămute-n sanctuar din somn
De priveghi cu neamul să rămână
Iar că-avem și noi ceva mai sfânt
Decât munți pe zările albastre
Spânzură-ntre stele și pământ
Voronețul lacrimilor noastre

Cel din urmă legământ al lui
Până astăzi încă în putere
Să nu dați pământul nimănui
Căci prin el ținem de înviere

Oricine va cere de la voi
Să vă lepădați de cele sfinte
Cât veți fi de prigoniți și goi
Ardă candelele pe morminte

De cumva vei îndrăzni să pleci
Dintre moșii tăi din țintirime
Neodihna vecilor de veci
Se va ține umbră după tine

Mai degrabă să primești să mori
Decât viețuire rușinoasă
Dintre morți e dat să te strecori
Stricăciunii Mielul nu ne lasă

Suferința-i sfântă pe pământ
Din iubire-i stingere de sine
Câtă vreme Logosul Cuvânt
În Carpați de-o lacrimă se ține

Câte-mpărății nu sunt năluci
Pustia le-a sorbit pe-o-nghițitură
C-au mâncat nădejdea de pe prunci
Și-au scuipat pe văduvă în gură

Un mileniu jumătate-i dus
Altele puhoaie o să vină
Dar Moldova noastră cea de sus
Peste cea telurică-i divină.

Eminescu bronz liniștitor
Lângă mormântul tău de priveghere
De-atâtea oseminte-ntr-un popor
Locu-i pregătit de înviere.

Sus


Înaltpreasfințitul Mitropolit Bartolomeu Anania
(1921 - 2011)

IPS Bartolomeu Anania

Predică rostită la Mănăstirea Putna
19 septembrie 2004



Ascultă predica


În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Iubiți credincioși,


Printre faptele mărețe ale Sfântului Ștefan cel Mare se numără și una mai puțin însemnată în conștiința poporenilor noștri. El a înființat multe mănăstiri și schituri, a ridicat multe biserici, dar a întemeiat și o episcopie. Și poate că din punctul meu de vedere este fapta lui cea mai însemnată.

În timpul domniei sale, după ce a rânduit pace cu Matei Corvin, regele Ungariei, pe care de altfel îl învinsese în bătălia de la Baia, acesta, în semn de respect și de prietenie, i-a dăruit lui Ștefan cel Mare o moșie în părțile Ciceului, o moșie mare cu 40 de sate, să o stăpânească. Iar Ștefan cel Mare n-a găsit că are ceva mai bun de făcut pe această moșie, pe acest pământ românesc aflat sub stăpânire străină, decât să zidească două biserici și să întemeieze o Eparhie. Așa a luat ființă, sub domnia lui, Episcopia Vadului, pe care a așezat-o sub jurisdicția Mitropoliei de la Suceava.

Când vorbim de conștiința unității românești înainte de 1918, noi obișnuim să-l pomenim pe Mihai Viteazul. Și pe drept! Dar înaintea lui, cel care a avut această conștiință a neamului românesc de pretutindeni, a fost Sfântul Ștefan cel Mare. El știa că românii majoritari din Transilvania subjugată sunt români, vorbesc românește și că sunt de credință ortodoxă. Și a vrut să-i ajute să-și mențină această credință și conștiința de neam. Așa se explică faptul că a întemeiat acolo, în inima Ardealului subjugat, o eparhie, o episcopie.

Au trecut veacuri. S-a împlinit cel de-al doilea război mondial și întregirea României Mari. Atunci a fost reînființată Episcopia Vadului care a funcționat după aceea o vreme la Feleac. Se numea și mitropolie unde, de asemenea, există o biserică construită de Ștefan cel Mare. Apoi, vitregiile vremurilor au adus înstrăinarea și dispariția acestei episcopii. După Marea Unire din 1918 s-a înființat Episcopia Vadului, Feleacului și Clujului ca o continuare a vechii episcopii întemeiată de Ștefan cel Mare. Primul episcop a fost Nicolae Ivan, hirotonit și instalat în 1921. În primul an de păstorie, și anume în septemvrie, ca să fiu și foarte exact, la 21 septemvrie 1922, el a venit aici la Putna în fruntea unei mari delegații de ardeleni, preoți și mireni, ca să-i mulțumească Voievodului Ștefan pentru episcopia pe care el a făcut-o în Transilvania și pe care el, Nicolae Ivan, înaintașul meu în scaun, a reactivat-o. A fost un moment emoționant pentru că el se petrecea în atmosfera sărbătorească a refacerii României Mari în hotarele ei firești, și așa se face că au venit aici foarte mulți bărbați de stat, oameni politici, învățați, demnitari, printre care și Nicolae Iorga.

Și iar au mai trecut niște ani... Și acum, după ce Ștefan cel Mare a fost recunoscut de biserica noastră drept sfânt, întărind, pecetluind denumirea pe care i-o acorda poporul încă din vremea lui, și cronicarii, în acest an jubiliar, când s-au împlinit 500 de ani de la trecerea întru veșnicie a Sfântului Ștefan cel Mare, și eu, urmașul lui Nicolae Ivan, am hotărât ca tot acum în septemvrie, la numai două zile diferență, să viu aici în fruntea unei delegații pentru ca să-i mulțumim Sfântului Ștefan și să exprimăm recunoștința noastră prin această Sfântă Liturghie. Inima oricărei Sfinte Liturghii este Euharistia, iar euharistia este un cuvânt grecesc care înseamnă mulțumire. Am venit să săvârșim Sfânta Taină a Euharistiei pentru ca, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care ni le dăruiește, să-I mulțumim și pentru darul pe care El l-a făcut Ardealului subjugat prin Sfântul Ștefan cel Mare. Am venit aici împreună cu cei doi episcopi vicari ai mei, pe care i-ați văzut slujind împreună cu mine și slujind împreună cu Prea Sfințitul Gherasim Putneanul, pe care-l cunoașteți foarte bine; am venit cu vicarul administrativ, cu toți consilierii, cu inspectorii eparhiali, cu conducătorii școlilor teologice, ai Facultății de Teologie și ai Seminarului Teologic, cu protopopii, cu stareți și starețe, cu exarhul mănăstirilor și cu reprezentanți ai organizațiilor de tineret și de femei, cu reprezentanții instituțiilor de binefacere pe care le patronează Arhiepiscopia noastră. Am venit cu multă dragoste și nu știm cum să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru această zi frumoasă pe care ne-o dăruiește. Vreau să îi mulțumesc din toată inima Înalt Prea Sfințitului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, pentru binecuvântarea pe care mi-a dat-o și ne-a dat-o ca să venim astăzi și să slujim aici. Ne-am văzut aseară. Înalt Prea Sfinția sa a plecat încă de aseară în zona Vatra Dornei unde are de sfințit o biserică. A rămas să reprezinte și să slujească împreună cu noi Prea Sfințitul Episcop vicar Gherasim Putneanul, căruia de asemenea îi mulțumim pentru primire, pentru ospitalitate și pentru frăție.

Suntem, dragii mei, încă în praznicul Sfintei Cruci. Sunt sigur că, în parohiile voastre, și aici la mănăstire, vi s-a vorbit despre însemnătatea Sfintei Cruci. Nu o voi face eu astăzi. Voi aminti doar atât: că Sfânta Cruce este deopotrivă puterea și simbolul suferinței și al biruinței. Fără Cruce, Mântuitorul Hristos nu putea să ajungă la Înviere. Nu este posibilă ziua de Paști dacă nu trecem mai întâi prin Vinerea Patimilor. Așa și Mântuitorul, pentru aceasta a venit, ca să ia asupră-Și, pe Cruce, păcatele noastre, ale tuturor, și să le scoată de sub jugul diavolului, pentru ca să ne ofere Împărăția lui Dumnezeu. Pe Cruce a zdrobit cu moartea pe moarte, a biruit moartea prin Învierea Sa din mormânt, Învierea Sa fiind și arvuna sau pârga învierii noastre proprii. Noi credem și suntem convinși că vom învia la Judecata de Apoi pentru că Iisus Hristos a înviat înaintea noastră. Pârgă înseamnă primul sau primele fructe care se coc sau se rumenesc, se pârguiesc într-un pom. Ele sunt presentimentul și arvuna că toate celelalte se vor coace, vor veni după ele, și că întregul pom va da roada cuvenită. Așa și Iisus Hristos este numit pârga învierii noastre. Înainte de a Se înălța la cer, când le-a vestit ucenicilor acest fapt, ei s-au întristat, și le-a spus: Nu vă întristați. Mai întâi eu Mă întorc la Tatăl Meu de la Care am venit și de Care am fost trimis, iar, pe de altă parte, și pentru voi Mă înalț la cer, ca să vă pregătesc vouă locuri acolo unde vă aștept și pe voi și de unde să vi-L trimit pe Duhul Sfânt, Care va întemeia Biserica Mea. Dacă Eu nu Mă înalț la cer, Duhul Sfânt nu va veni. Și dacă nu va veni, nu veți avea nici Biserică mântuitoare. E mai bine ca Eu să plec, să Mă despart de voi, rămânând totuși întru voi. Și Iisus Hristos a rămas și este în mijlocul nostru prin Euharistie, prin Trupul și Sângele Său cu care ne cuminecăm, prin rugăciunea obștească și prin suferința din lume. Orice suferind este o întrupare a unui Hristos anonim. De aceea avem grijă de săraci, și de orfani, și de văduve, și de bolnavi, și de întemnițați, pentru că în fiecare este și trebuie să recunoaștem un Iisus Hristos. Acesta este sensul Crucii: suferință, pe de-o parte, și înviere sau biruință, pe de altă parte.

Dragii mei, fiecare dintre noi poartă o cruce, în felul lui. Și Ștefan cel Mare a purtat o cruce. Crucea lui s-a numit Moldova. Și-a luat-o de bună voie. Și a suferit pentru ea. În acea vreme Ardealul n-a avut un Ștefan cel Mare, dar a avut o cruce. N-a avut Ardealul pe cineva care să-i ducă crucea, și a dus-o poporul, și fiecare în parte, până a venit biruința. Aici, moldovenii au fost binecuvântați de Dumnezeu c-a venit el, Ștefan, să le poarte crucea, să nu doarmă el pentru ca să doarmă ceilalți, să nu se odihnească el pentru ca să vă odihniți voi, să rabde el de foame în campaniile militare pentru ca să nu suferiți voi de foame. Ștefan cel Mare, sunt convins de aceasta, a venit trimis de Dumnezeu după 25 de ani de fărâmițare lăuntrică, de lupte interne, după care Moldova urma să se prăbușească sub jugul imperiului otoman. Ștefan a știut aceasta și și-a luat crucea pe umeri, având în sine marile virtuți ale unui creștin. Mai întâi credința. Toată viața lui a fost plină de credință puternică, până și păcatele lui le-a pus în fața lui Dumnezeu cu umilință și cu credință: Doamne, ăsta sunt eu, om. Tu ai să mă ierți, că nu sunt înger. Dar eu am o altă menire aici. Păcatele mele pot fi mai multe, dar crucea este una singură. Și pe aceea trebuie să o port pentru ca să izbăvesc acest popor de robia jugului păgân. Nu intru în istorie, pentru că o cunoașteți, o învățăm din clasele primare. Dar trebuie să căpătăm noi conștiința credinței acestui Ștefan cel Mare și Sfânt. În același timp, a avut iubire. Singura lui mare iubire a fost Moldova. Cele pământești au fost mai multe și trecătoare, dar marea lui iubire, pe care nu a părăsit-o niciodată, a fost Moldova. A fost înzestrat cu virtutea speranței, a nădejdii. Când a fost deznădăjduit, a alergat la Dumnezeu. Știm că mergea la duhovnicul său, la Daniil Sihastrul, pentru ca să primească curaj în numele lui Dumnezeu, și să ridice el steagul de luptă ca să-și apere țara de dușmani și de robie. A fost înzestrat cu smerenie, dragii mei. Când era biruitor într-o bătălie, Îi mulțumea lui Dumnezeu cu recunoștință, iar când se întâmpla, rareori, să fie înfrânt o spunea deschis: asta a fost pentru păcatele mele. Nu se poate o smerenie mai mare, ca el, voievodul, stăpânitorul, să-și ia asupra lui responsabilitatea păcatelor supușilor săi. Modelul a fost Iisus Hristos, Cel care Și-a asumat păcatele noastre, și, cum spune Sfântul Pavel, a acceptat să devină El Însuși păcat, pentru ca noi să nu mai fim păcătoși. În același timp a avut demnitate. Vitejia este a eroului, demnitatea este a omului. Nu a îngenunchiat și nu și-a părăsit demnitatea nici atunci când alții au vrut să-l umilească. Demnitatea lui era demnitatea lui Dumnezeu și demnitatea țării pe care o păstorea. Demnitatea lui era demnitatea Moldovei. Și aici a avut exemplu în Domnul Iisus Hristos, Cel care spusese cândva: Dacă cineva îți dă o palmă, întoarce-i și obrazul celălalt. Atunci când S-a găsit în fața judecății și cineva, un servitor, I-a dat o palmă, nu i-a întors obrazul celălalt, ci l-a mustrat, blând, dar l-a mustrat: Dacă am vorbit rău, spune-Mi ce-am vorbit rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați? Atunci nu mai era Iisus cel smerit, ci era Dumnezeu cel demn. El apăra demnitatea dumnezeirii Lui și demnitatea Bisericii pe care avea să o întemeieze. Iar Ștefan cel Mare a fost un om demn. Ce însemnează un om demn? Un om care impune respect, dar nu prin ordin, ci prin consens. Un om care prin toată purtarea lui, prin toată statura lui morală este respectat, pentru că cei care-l respectă simt nevoia să-l respecte, nu pentru că ar fi avut un ordin.

Ștefan cel Mare și Sfânt este bărbatul de stat desăvârșit, cel care are credință în Dumnezeu, cel care are iubire pentru neamul său până la jertfă și cel care este demn în numele neamului său. Să nu uităm că Ștefan cel Mare a primit o rană de la o săgeată dușmană otrăvită în timp ce-și apăra țara, rană pe care a purtat-o toată viața și din cauza căreia a și murit. Credeți că este simplu să porți în trupul tău o rană care scoate puroi și te doare tot timpul și te face să șchiopătezi atunci când vrei să mergi drept? El a purtat-o cu demnitate, cu fruntea sus.

Acesta este modelul bărbatului de stat pe care ni-l prezintă nouă Ștefan cel Mare astăzi și pe care-l recomandăm tuturor bărbaților de stat, actuali și viitori. Să ai credință în Dumnezeu, adică credința că deasupra ta, care ești conducător de popor, există o instanță care te judecă și îți cumpănește faptele. Credința că nu este la discreția ta să faci tot ce vrei într-o țară și cu un popor, și că este o cumpănă deasupra ta care te transcende și de care trebuie să asculți. Fără această conștiință poți fi un dictator, dar nu un conducător de stat. Să ai iubire pentru poporul tău, pentru jertfă, să accepți chiar să ai o rană în trup sau în suflet și s-o duci cu ea, de dragul țării pe care o cârmuiești și a poporului care-și pune încrederea în tine. Și să ai demnitate. Fără această demnitate un om poate fi un strălucitor om politic, dar nu un adevărat bărbat de stat. Îi îndemnăm pe toți ai Bisericii și ai nebisericii să și-l propună pe Sfântul Ștefan cel Mare drept model de credință, de iubire, de speranță, de smerenie și de demnitate. Așa vom birui.

Iubiții mei, voi încheia printr-un fragment din cuvântarea pe care înaintașul meu, Episcopul Nicolae Ivan, a ținut-o aici la Putna, cu aproape exact 82 de ani în urmă. Spunea așa, iar cuvintele lui sunt și cuvintele mele:

Eparhia Vadului, al cărei ctitor ai fost în viața ta plină de fapte bogate și mărețe, se prezintă azi în haine de sărbătoare la mormântul tău, cu genunchii plecați și cu inimă smerită, ca să ridicăm rugăciuni pentru sufletul tău, și să ne închinăm memoriei tale, preaslăvindu-ți faptele. Am venit să ne inspirăm din duhul vremilor în care ai trăit, să ne înarmăm cu puterea credinței de care ai fost stăpânit când ai zidit 44 de biserici și mănăstiri adăpostitoare ale credinței strămoșești ca mulțămită lui Dumnezeu că ți-a ajutat să înfrângi tătarii, leșii, turcii și pe unguri. Am venit să punem făgăduință că până la suflarea noastră cea de pe urmă vom fi străjerii credinței pe care tu ai apărat-o prin întemeierea Episcopiei Vadului în părțile Ciceului pe care ți le-a dăruit Matei Corvinul în semn de respect pentru armele tale biruitoare.

Caută din înălțimea ochiului Tău, Bunule, și revarsă darul Tău cu îmbelșugare asupra celor ce am venit să aducem prinos de mulțămită lui Dumnezeu și lui, cel ce cu braț înalt a sporit ogoarele, satele și orașele, a întărit bisericile, a așezat mănăstirile, și în 36 de războaie, purtate cu rezultate strălucite, ne-a dat pildă vie de luptă și de jertfă creștinească spre mărirea lui Dumnezeu și a neamului nostru românesc.

Fă, Doamne, ca să-l avem de-a pururi înaintea ochilor noștri ca exemplu al iubirii de țară și de glia strămoșească, ca hotarele pe care le stăpânim astăzi să fie hotare neclintite, cum neclintit are să rămână în noi credința în Dumnezeu, Cel care ne-a încredințat o misiune pe pământ, misiunea de a răspândi cultura, civilizația și pacea pe pământul udat de lacrimile strămoșilor noștri.

Binecuvântată fie sfințenia lui Ștefan cel Mare, binecuvântați să fie cei ce cred și-l cinstesc prin închinare, binecuvântarea lui Dumnezeu să fie peste noi și peste voi toți, cu al Său dar și a Sa iubire de oameni, acum și în nesfârșiții veci. Amin.