ortodoxradio
Acum se ascultă:  Man. Radu-Voda - Din psalmii lui David - 3. Psalmul 135   

Izvoare


În afară de memoria colectivă, noi îl cunoaștem pe Ștefan cel Mare din documentele epocii lui. Faptele și frământările i le putem descifra din cuvintele sale păstrate în scrisori și din cuvintele cronicarilor români și străini despre el. Parcurgându-le, înțelegem limpede că măreția și lumina chipului său în istorie își au izvorul în gândirea și faptele sale.

Scrisoarea către Principii creștini
... cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit...
Historia polonica - Jan Długosz
După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii...
Cronica moldo-germană
... și Ștefan voievod a căzut de pe cal și a zăcut printre morți de dimineață până la prânz.
Cronicile dinastiei otomane
Părăsind lupta și măcelul, au fugit astfel încât nici nu s-au mai uitat îndărăt.
Cronică germană
Și așa un strigăt a venit până la Constantinopol și atâta tânguire s-a ridicat, că de mulți ani nu se auzise așa.
Cronică lituaniană
... a poruncit în toată țara sa ca, sub aspră pedeapsă, nimeni să nu-i atribuie lui această biruință, ci Domnului Dumnezeu...
Cronica de la mănăstirea Gustânsk
... Ștefan, voievodul Moldovei, oștean viteaz ca un al doilea Alexandru...
Bula Papei Sixt al IV-lea
... sus-numitul Ștefan, ca un adevărat atlet al credinței creștine, e dispus să reziste perfidiei și atacurilor turcilor...
Epitome rerum Hungaricarum
Stăpânea, pe acea vreme, întreaga provincie un bărbat de o îndrăzneală unică; se numea Ștefan.
Solia trimisă de Ștefan cel Mare la Veneția
... socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele...
Scrisoarea Papei Sixt al IV-lea către Ștefan cel Mare
Niciunde vrednicia și măreția inimii tale nu pot fi mai nimerit prețuite...
Cronică franceză - Jean Molinet
Acest voievod s-a luptat într-o singură zi cu două oști, a zisului rege Matias și a turcilor, și a câștigat bătăliile.
Raportul doctorului Matteo Muriano
... el este un om foarte înțelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supușii săi, pentru că este îndurător și drept...
Kronika polska - Maciej Stryjkowski
Din cauza nespusei lui vitejii, îl socotesc ca sfânt.
Cronica în piatră a bătăliei de la Războieni
...și, cu voia lui Dumnezeu, au fost înfrânți creștinii de păgâni.


Scrisoarea lui Ștefan cel Mare către Principii creștini
25 ianuarie 1475


Către Coroana ungurească și către toate țările în care va ajunge această scrisoare, sănătate. Noi, Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă, tuturor cărora le scriu, și vă doresc tot binele, și vă spun Domniilor Voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme și este încă pierzătorul întregii creștinătăți și în fiecare zi se gândește cum ar putea să supună și să nimicească toată creștinătatea. De aceea, facem cunoscut Domniilor Voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai sus-numitul turc a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire, în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman pașa beglerbegul; împreună cu acesta se aflau toți curtenii sus-numitului turc, și toate popoarele din Romania, și domnul Țării Muntenești cu toată puterea lui, și Assan beg, și Ali beg, și Schender beg, și Grana beg, și Oșu beg, și Valtival beg, și Serefaga beg, domnul din Sofia, și Cusenra beg, și Piri beg, fiul lui Isac pașa, cu toată puterea lui de ieniceri. Acești mai sus-numiți erau toți căpitanii cei mari, cu oștile lor.

Auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână și, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare, și pe toți i-am trecut sub ascuțișul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor își puse în gând să se răzbune și să vie, în luna lui mai, cu capul său și cu toată puterea sa împotriva noastră și să supună țara noastră, care e poarta creștinătății și pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care e țara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de așa ceva – atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie. De aceea, ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteți pe căpitanii voștri într-ajutor împotriva dușmanilor creștinătății, până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulți potrivnici și din toate părțile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credința noastră creștinească și cu jurământul Domniei Noastre, că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru. Așa trebuie să faceți și voi, pe mare și pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu celui Atotputernic, noi i-am tăiat mână cea dreaptă. Deci, fiți gata, fără întârziere.

Dată în Suceava, în ziua de Sfântul Pavel, luna ianuarie în 25, anul Domnului 1475.
Ștefan voievod, domnul Țării Moldovei.

Sus


Historia Polonica (cronică poloneză)
Jan Długosz (1415-1480)


Jan Długosz (cunoscut și ca Johannes Longinus sau Dlugossius) a fost un preot, cronicar și diplomat polonez. Secretar al Cardinalului Cracoviei, din 1467 este numit tutore al fiului regelui Cazimir al IV-lea al Poloniei. Cu puțin timp înainte de moarte a fost ales Arhiepiscop de Liov. Este cunoscut mai ales pentru cronica sa, în care prezintă mai ales evenimente din Europa răsăriteană din anul 965 până în 1480.
Jan Długosz

1475 [Lupta de la Podul Înalt – Vaslui]. Marți, în 17 [sic] ianuarie, Ștefan, voievodul Moldovei, înfrânse într-un mare măcel oastea de 120.000 de oameni a lui Mahomed, căruia îi dăduseră și muntenii ajutor, după ce le supusese țara. A dat Ștefan această lupta lângă mocirla Racovăț și râul Bârlad, cu oastea sa și cu 5.000 de secui, a căror țară, rupând-o din regatul Ungariei, și-o supusese sieși. Dar învingerea a costat și pe ai săi; căci toate șirurile dinainte, în care se aflau și secui, fură zdrobite de turci și amenința o mare primejdie, până când Ștefan se aruncă el însuși în mijlocul turcilor, nebuni de bucuria învingerii și, cu puterea minunată a lui Dumnezeu, nimici cetele turcești, având abia vreo 40.000 de luptători, din care cea mai mare parte erau țărani.

Nu s-a îngâmfat Ștefan în urma acestei biruințe, ci a postit 40 de zile cu apă și cu pâine. Și a dat poruncă în țara întreagă să nu cuteze cineva să-i atribuie lui acea biruință, ci numai lui Dumnezeu, cu toate că știau toți că învingerea din ziua aceea numai lui i se datorește.

Toată oastea lui s-a îmbogățit din prada luată de la turci: aur, argint, purpură, cai și scule scumpe. Cetățile Basarabiei care trecuseră de la el la turci, îi fură înapoiate toate. Pe mai mulți țărani îi făcu boieri. Foarte puțini turci au putut scăpa cu fuga, pentru că cei care o luară la fugă și se îndreptară spre Dunăre, fură tăiați de moldoveni, care aveau cai mai buni, sau fură luați de valuri și înecați. [...]

O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanții eroici, de care atâta ne mirăm! În zilele noastre, câștigă el, cel dintâi dintre principii lumii, o strălucită biruință asupra turcilor. După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii și mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înțelegerea și hotărârea tuturor creștinilor, de vreme ce ceilalți regi și principi catolici își petrec timpul numai în trândăvii sau în războaie civile. [...]

1476 [Lupta de la Valea Albă]. Mohamed sultanul, aprins de ură neîmpăcată împotriva lui Ștefan, voievodul Moldovei, pentru că, pe de o parte, nu voia să plătească tribut, pe de altă parte, ocupase și Chilia, numită de cei vechi Clitomast, alungându-i garnizoanele de acolo, iar în anul trecut îi zdrobise oastea de 120.000 de oameni lângă mocirla Racovățului și râul Bârlad, își adună toate puterile sale la Sofia și purcese cu dușmănie împotriva aceluia. Și avea de gând ca, ocupând Moldova cu cetățile ei, în schimbul unui tribut, să o dea lui Alexandru, un moldovean care zicea că e frate cu Ștefan… sultanul trecu Dunărea cu corăbii și dură 5 poduri pentru orice întâmplare… În același timp, o mare oaste tătărească, ce avea să vină în ajutorul turcilor, intră în Moldova și începu să jefuiască înaintea turcilor. Dar Ștefan voievod nu se înspăimântă deloc de acești doi dușmani atât de puternici, anume de tătari și de turci, care, cu armate deosebite, năvăliră aproape în același timp asupra Moldovei (pentru că altcum nu cutezau, temându-se de primejdie), ci, având o inimă de o rară vitejie, totdeauna vesel și neobosit, arzând toate bucatele și fânețele, se aruncă asupra oastei tătarilor, de ale căror puteri se temea mult mai mult decât de ale turcilor. Și, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi strivi pe aceștia într-un măcel crâncen. Și-i urmări pe fugari cu atâta râvnă, încât ucise mai mulți din fugă decât în luptă. Cuprinși de groază, fugarii își aruncau nu numai armele, ca să fie mai ușori la fugă, ci și arcurile și tolbele, șeile și hainele ca să scape fie și nearmați și goi, și se aruncau în Nipru furioși, nu altcum.
Prinzând inimă în urma înfrângerii tătarilor, mai cu cruzime se aruncă Ștefan voievod asupra turcilor și tăie o mulțime din cei care trecuseră mai întâi Dunărea cu luntrile. În ciocniri singuratice, din pădurile în care se retrăsese adânc cu ai săi, bătea adesea mai ales pe cei care mergeau după nutreț. Și pe turcii prinși, fără să țină seama de vârsta sau de starea lor, sau îi jupuia de vii, sau îi trăgea în țeapă, până când, în cele din urmă, sultanul, împărțindu-și oastea lui numeroasă, îl strânse și din față și de la spate. Teama, însă, nici atunci nu-l cuprinse pe Ștefan, ci, dorind cu orice preț lupta, s-a bătut în chipul cel mai vitejesc. Totuși, turcul îl învinse, omorându-i numai ca la 200 de oameni. Ceilalți, aproape toți acoperiți de răni, fură siliți să se retragă și cu ei se retrase chiar Ștefan, păstrându-se pentru viitor și pentru lucruri mai bune, pe care le aștepta de la soartă. Dar nici turcilor nu le-a fost învingerea lipsită de sânge. Pentru că, cu atâta curaj a luptat Ștefan și cu ai săi, încât se spune că au căzut aproape 30.000 de turci. Credința alor săi în Ștefan voievod începu să se clatine și se părea că toți moldovenii l-au părăsit. Dar el [Ștefan], neținând seamă de această nenorocire și pierdere, se pregătea în tot chipul, din nou, pentru noi bătălii și lupte. Și se ruga mereu prin soli deși și grăbiți, de Cazimir, regele Poloniei, ca să nu zăbovească de a-i trimite un ajutor de 12.000 de oameni, asigurându-l pe rege că, primind acest ajutor, va alunga cu rușine pe sultan din Moldova.

Între acestea, izbucni ciuma și foametea, două mari nenorociri în oastea turcească, și mulți turci piereau în fiecare zi de boala cea grea. O mângâiere mai aveau sultanul și oastea lui: că Basarab, voievodul Moldovei, mulțumită căruia întreprinsese acest război, îl ajuta cu toți oamenii săi, cu hrană și cu de toate. Oastea basarabilor având aceeași limbă și aceleași obiceiuri ca și moldovenii și cunoscându-i pe ei în toate ale lor, le da acelora mai mult de lucru decât turcii. Sultanul, nehotărât și neștiind ce să mai facă, se apucă să prăpădească Moldova cu foc și jafuri. Foametea creștea din zi în zi, tocmai din cauza aceasta. Și, după ce pustii toată Moldova, își îndreptă oastea și înspre Podolia și arse câteva orășele neînsemnate și câteva sate. Se apucă sultanul să asedieze câtva timp Suciava și Hotinul dar, fiind strașnic înfrânt sub amândouă cetățile, fu silit să se retragă cu rușine și să se apuce de altceva. Ca o fiară prinsă în cușcă, ar fi putut atunci, cu ajutorul regelui polon și al oamenilor săi, să fie zdrobit sultanul cu toată puterea lui, într-un măcel cumplit și pustiirea jalnică a Moldovei să fie întoarsă împotrivă-i. Însă, pentru că nu se găsea nimeni cine să învingă pe un dușman înfrânt și de greutatea locurilor, și de foamete și ciumă (cauza o fi fost ori prea multă ocupație, ori zăbava regelui pentru că, socot că ar fi rușine să i se atribuie micime de suflet) scăpă acea fiară din mâini și gloria veșnică a regelui și a polonilor fu ocolită. Pentru învingerea turcilor ar fi fost de ajuns numai oștirea regească din Prusia, alcătuită din curteni și din mercenari. […]

Între acestea, flota turcească, care aducea noi trupe, precum și diferite mașini pentru luarea cetăților și orașelor, în îndurarea dumnezeiască, fu zdrobită de valurile mării și de furtună. Sultanul, înspăimântat de vestea aceasta și deoarece simțea că, din zi în zi, are să cadă și regele Cazimir asupra lui, părăsind Moldova, se întoarse la Constantinopol. […]

Moartea lui Ștefan cel Mare. În anul 1504, în 2 iulie, marți, ora 1 după răsăritul soarelui, din voia destinului, muri Ștefan, voievodul Moldovei, împovărat de lupte, bătrânețe și podagră. Natura îl făcuse norocos, isteț și viteaz. El alungase din Moldova pe regele unguresc Matia, bătut în orașul Baia și lovit el însuși în trei locuri la spate. Tot el – minunată faptă – înfrânse cu o mână de oameni și alungă cu rușine pe sultanul Mahomed, care avea 120.000 de ostași. Tot el, cu arma în mână, alungase peste hotarele Moldovei pe regele polon Ioan Albert, călcând învoiala prin care i-a fost asigurată de mai înainte libera ieșire a acestuia din țară. Tot el zdrobi, mai de multe ori, și respinse pe tătarii de dincolo de Volga și pe cei din Crâm. O, bărbat triumfal și victorios, care biruiși pe toți regii învecinați! O, om fericit, care te bucurași de toate darurile, câte natura altora numai în parte le dă: unii înțelepți și vicleni, alții viteji și drepți, alții iarăși cu noroc împotriva dușmanilor. Tu singur le avuși hărăzite toate laolaltă: drept-prevăzător, isteț, biruitor al tuturor dușmanilor!

Nu degeaba trebuie socotit printre eroii secolului nostru.

Sus


Cronica moldo-germană

Cuprinzând istoria domniei lui Ștefan cel Mare de la 1457-1499, această cronică, scrisă în germana medievală, a fost descoperită de istoricul polon Olgierd Górka în 1911 în Biblioteca de Stat din München. Autorul este un german anonim de la curtea domnitorului, posibil un tehnician al artei militare angajat de voievod. În prima parte - până la anul 1486 - cronica reprezintă traducerea, prelucrată, a cronicii interne slavonești a Moldovei. Pentru a doua parte, până în 1499, informațiile sunt culese direct de autor.

Anul de la Iisus al Mariei 1502, în ziua de 28 aprilie s-a scris cronica lui Ștefan voievod din Valahia [Moldova].

6984 [1476 – Lupta de la Războieni]. În luna iulie, în ziua 26, într-o vineri, atunci a venit Othman, împăratul turcesc, cu 200.000 de oameni și s-a ciocnit pe o câmpie cu Ștefan voievod, lângă pârâul care se cheamă Pârâul Alb. Atunci i-au ucis turcii lui Ștefan voievod toată oastea și pe boierii lui cei mari și pe nobili, încât el însuși a scăpat de acolo cu puțină oaste. Și i-a ars cu totul aproape toată țara, dar nu i-a putut lua nici un castel. Împăratul a asediat un castel cu numele Neamțul. Atunci au tras din castel în tunul cel mare și au împușcat și pe comandantul artileriei. Atunci împăratul s-a tras înapoi. Și atunci Ștefan voievod avea iarăși o oaste în număr ca la 16 mii de oameni și se înfățișă iarăși turcilor. Atunci au socotit turcii că el a dobândit ajutor de la polonezi sau de la unguri și s-au întors acasă. Totuși, el le-a rupt multă oaste. […]

6994 [1486 – Lupta de la Șcheia]. În luna martie, în ziua 6, într-o luni, s-a ciocnit Ștefan voievod cu Hronoda [pretendentul adus de turci] la Bulgari, la apa numită Siret. Atunci a bătut Petru Hronoda pe Ștefan voievod și a câștigat lupta și Ștefan voievod a căzut de pe cal și a zăcut printre morți de dimineață până la prânz. Atunci a venit călare un boier, cu numele Purice, care a recunoscut pe Ștefan voievod. Atunci a scos pe voievod de acolo, de și-a adunat oastea lui, și a trimis la Petru voievod pe un boier, anume Pântece, care s-a supus lui Petru voievod și l-a scos afară din bătălie, după ce l-a convins că de acum câștigase bătălia. Și cu ceata lui au tăiat capul lui Petru voievod și au adus capul lui Ștefan voievod. Astfel, a rămas Ștefan voievod stăpân în țară, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Sus


Cronicile dinastiei otomane (cronică turcească)
Șemseddin Ahmed bin Suleiman Kemal pașa-zade


Pe drum, oastea prădătoare a fost surprinsă de vremea de iarnă care, aruncând din arcuri asupra lor săgeți de ploaie, a dat cel dintâi semnul înfrângerii în inimile ostașilor ocrotitori de țări. Așa s-au stricat podoabele lor, asemenea unor grădini; s-a dus prospețimea lor […]. Torentul de ploaie udându-i de tot pe acei călăreți și slujitori, toți șoimii care zburau în lupte au devenit ca niște găini jumulite. […]

Nu era îngăduit ca, fiind în halul acela, întâlnindu-se cu dușmanul cel răufăcător, să se lupte și să se bată cu el. Dar, pentru că ajunseseră acolo unde trebuiau să ajungă, le-a fost rușine să se mai întoarcă.
În partea aceea, serdarul cel răufăcător al Țării Moldovei, în scopul pregătirii oștilor, a trimis de știre ghiaurilor din țările de la marginea ținuturilor sale și, strângând pe călăreții și pe slujitorii săi, a adunat destul de multă oaste. Fiecăruia dintre rătăciții aceia i-a dat arme și zale și a preschimbat oastea sa, plină de măreție, într-un munte de zale de oțel. […]

Nelăsându-i să se apropie pe ostașii care se duseseră acolo, el a tras asupra lor din față cu tunuri și puști, cu arcuri și cu zenberecuri. De cele două părți ale sale se aflau păduri, încât nu era cu putință să se treacă în spatele lui din nici o parte, iar din față nu se putea merge deloc spre el. De aceea, oastea nu putea să se împotrivească tunurilor și darbzenurilor și loviturilor sale de puști. Cele două oști numeroase au stat o vreme, luptându-se pe locul de bătălie. Gaziii s-au învârtit pe acolo cu ogarii lor, dar au văzut că ei [moldovenii] nu ies din pădure. Atunci, un buluc dintre ei [turci], format din ostași bravi și pentru al căror suflet bătălia era o plăcere, potrivindu-se lui Mihaloglu Ali bei și punându-și capul în primejdie, s-au ajutat unii pe alții și s-au năpustit asupra oștii ghiaurilor. […]

Dar și oastea ghiaurilor răi din fire, care era cât un ocean de întinsă, punându-se în mișcare ca un uragan și ca un vânt puternic aducător de nenorociri, a aruncat cu vântul orgoliului său butoiul și l-a împins spre mal pe un val. […]

Dar acei ageamii care nu erau obișnuiți cu luptele, au obosit de a mai privi bătălia încă înainte ca ea să se fi isprăvit. Abia căutau prilej de fugă. Când au văzut oarecare îngăduință, ei s-au împrăștiat de tot și au fost cauza înfrângerii și a celorlalți. Părăsind lupta și măcelul, au fugit astfel încât nici nu s-au mai uitat îndărăt. Nici nu era chip. Ei s-au călcat în picioare unii pe alții ca niște turme de oi și nici cei viteji și bravi nu au mai putut găsi cale ca să mai lupte. Suleiman pașa nu a putut să-i strângă într-alt loc pe ostașii aceia care se împrăștiau. Oricât de mult s-a străduit și oricât de multe sforțări a depus, el nu a putut totuși să-și închege și să-și rânduiască alaiul.

Călărețul cel plin de uneltiri din Țara Românească, neamestecându-se deloc în luptă, stătuse de o parte și privise. Văzând risipirea oștii de pe locul de bătălie, el își luase capul și plecase în altă parte, împreună cu ceata sa. După o vreme, văzând moldoveanul că ținutul acela a rămas pustiu și aflând că dușmanul a fugit, a pornit pe urmele lui și a pus mâna pe cei pe care i-a găsit slabi. […]

Când călăreții, venind iute ca vântul și cu iuțeala unui torent, s-au îngrămădit în groapa aceea, cei care au dat primii peste ea au rămas împotmoliți, devenind astfel punte pentru cei care au sosit după ei. Cetele care veneau unele după altele s-au răvășit ca valurile. În groapa aceea s-au împotmolit caii multor mii de oameni și picioarele multor trupuri, rămânând astfel în mlaștina morții. După ei au venit dușmanii și, trântindu-i și pe cei care nu căzuseră încă de pe calul vieții, le-au luat capul și cămășile. Ostașii care s-au salvat din nenorocirea aceea au scăpat din mâna dușmanului ieșind din Țara Românească. Întâmplarea mai sus-amintită s-a petrecut în anul [87]9, într-o zi de miercuri, în a patra zi a lunii ramazan. [12 ianuarie 1475]

Sus


Cronică germană

După aceea, în [14]74, au trimis turcii două căpetenii, una în țara regelui din Graman – că înainte vreme erau rămase câteva cetăți pe care el le-a dobândit. Pe cealaltă căpetenie a trimis-o turcul în Albania, pentru orașul Skutari. N-a putut, însă, s-o dobândească. Mulți turci au luat pagubă. Întru care turcul, văzând că căpetenia n-a avut deloc noroc, a dat la poporul lui liberă voie; cine vrea să dobândească, acela să meargă la război. Cu căpetenia aceea au plecat mulți nobili de la curtea împăratului, cu mult alt popor și s-au dus în Valahia [Moldova], asupra voievodului [Ștefan cel Mare]. Domnul voievod i-a primit, dar curând după aceea a ucis 13.000 și a prins 5.000 dintre ei. Și așa un strigăt a venit până la Constantinopol și atâta tânguire s-a ridicat, că de mulți ani nu se auzise așa […]. După aceea, în 1476, a făcut o înțelegere turcul cu regele tătar, ca ei, în același timp, împreună să meargă în Valahia, asupra voievodului. Dar regele tătăresc a venit mult mai devreme și a răpit voievodului mult popor. Voievodul s-a grăbit după el și a redobândit mult din poporul său. Curând după aceea, a venit și turcul în țara sa. Voievodul i-a ieșit și lui în întâmpinare și a tăbărât într-o pădure cu 12.000 de oameni și a luptat cu turcii dar, din păcate, i-au ucis într-o jumătate de oră 4.000 de oameni; cu ceilalți, [turcul] a plecat de acolo și i-a ars un oraș frumos.

Sus


Cronică lituaniană

Despre războiul turcilor cu moldovenii. Anul 1474. Mahomed, sultanul Turciei, a poruncit atunci lui Radu, voievodul Munteniei, să meargă împotriva lui Ștefan, domnul Moldovei, cu oastea turcească, care oaste turcească era de 120.000, iar tătari 30.000, pentru nimicirea [lui Ștefan], vrând pe Ștefan să-l facă vasal (căci, în acel timp, el devenise vasal craiului Poloniei). Iar Ștefan, voievodul Moldovei, avea ca ajutor din partea craiului său suzeran oastea polonă – 5.000 de călăreți, moldoveni – 47.000, lituanieni – 10.000. Cu această masă, folosind mai mult iscusința decât puterea, [Ștefan] pretutindeni lovea și nimicea înfricoșata oaste turcească și prin aceasta mai mult îi biruia, căci locurile cele mai îndepărtate din țara sa, spre care turcii urmau să ajungă, el înainte de aceasta le-a ars, de asemenea, iarbă nu era nicăieri (toată a ars-o), ca și grânele, de aceea turcii și caii lor îndurau de foame. Apoi, i-a atras după sine în locuri primejdioase, la lacul Racovăț de pe râul Bârlad, și i-a lovit și acolo pe turci și tătari, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, hotărât pe toți i-a înfrânt pe capete, [iar] trupurile celor uciși a poruncit să fie arse, steaguri ostășești a luat mai mult de o sută, iar în bucăți 130 și pe cei 11.000 de turci și tătari prinși a poruncit ca pe toți să-i tragă în țeapă, punând zece rânduri de țepi. Și neîndurând această biruință, a poruncit în toată țara sa ca, sub aspră pedeapsă, nimeni să nu-i atribuie lui această biruință, ci Domnului Dumnezeu Însuși. Apoi, patru zile întregi a postit, rugându-se și mulțumind Domnului Dumnezeu pentru o astfel de biruință asupra păgânilor. De asemenea, a trimis soli ai săi de cinste la sultanul Turciei, cu daruri mari, plângându-se împotriva turcilor lotri și fugari care, în țara lui, i-au pricinuit mari pagube împotriva voii sultanului, despre care Măria Sa sultanul nu a știut și nici nu le-a poruncit, pe care să-i pedepsească, „ceea ce eu nu am putut. De aceea, rog ca și cei care sunt acolo, în țara Măriei Voastre, sultane, [unde] au fugit, să-mi fie încredințați”. De o astfel de solie, după o atare înfrângere, sultanul turcesc s-a mâniat [și] a poruncit ca solii să fie băgați în închisoare, însă, dându-și seama că a făcut pe nedrept, fiindcă solul are voie și loc la toți la care va fi trimis, i-a eliberat, luând totul de la ei și de pe ei și le-a dat drumul goi, numai în cămăși și desculți, dându-le cărți către Ștefan, domnul lor.

Sus


Cronica de la mănăstirea Gustânsk (Gustânskaia sau Hustânskaia letopis') (cronică rusească)

Alcătuit în mănăstirea Gustânsk (Ucraina de astăzi), acest letopiseț descrie evenimente din istoria Ucrainei, Rusiei, Lituaniei și Poloniei de la întemeierea mănăstirii până la jumătatea secolului al XVII-lea. Este inspirat în mare parte din letopisețul Ipatievsk și din cronica de la mănăstirea Învierii – Noul Ierusalim de lângă Moscova.
Mănăstirea Gustinskii

1497. Olbraht, regele Poloniei, s-a sfătuit cu fratele său, Alexandru, cneazul Litvaniei, să alunge pe Ștefan din voievodatul Moldovei și să trimită acolo pe fratele său, Jicmont, iar după aceea să pornească împotriva turcilor. Și, adunându-se cu toți polonii […], a pornit împotriva Moldovei și a răspândit această veste, că merge împotriva turcilor. Înțelegând Ștefan viclenia, a trimis la rege, spunându-i: „Cum se face, dacă pornești împotriva turcului, că nu mergi pe drumul obișnuit spre turci, ci în țara mea, precum văd că vrei s-o apuci; însă să știi aceasta, că mult ai să te căiești”. Regele, însă, a prins pe soli și i-a închis la Liov. Atunci au fost multe semne rele pentru rege, dar regele totuși a intrat în Moldova și a asediat Suceava, cetatea de scaun a Moldovei, dar nu a putut s-o ia, căci cetatea s-a apărat puternic și au căzut mulți polonezi. Iar apoi, auzind regele că Ștefan se adună cu moldoveni și tătari și turci și pornește asupra lui și nu are nici o izbândă împotriva cetății, s-a întors la ale sale. Iar Ștefan s-a luat după ei și i-a ajuns în codrul Bucovinei și a poruncit oamenilor lui să le taie drumurile și trecătorile peste tot, încă a poruncit ca în locurile strâmte să reteze de la rădăcină copacii. Iar după aceea, sosind acolo polonii, dintr-o parte el singur i-a lovit, iar din cealaltă parte a poruncit să se prăvălească pădurea asupra lor. Și i-a nimicit acolo fără milă și i-a gonit până la graniță, bătându-se. Și așa de mare a fost înfrângerea polonilor atunci, încât regele abia s-a întors cu zece oameni, după care, de atunci, regele s-a îmbolnăvit. Și de atunci a ieșit această zicătoare: în vremea regelui Albert, a pierit șleahta în Polonia. [...]

1499. În acel an, regele [Poloniei] a făcut pace cu Ștefan, domnul Moldovei. Iar împăratul turcesc Baiazid, auzind de această pace între creștini, temându-se mai ales de Ștefan, voievod al Moldovei, a cerut pace de la regele Albert. [...]

1504. A murit Ștefan, voievodul Moldovei, oștean viteaz ca un al doilea Alexandru; de multe ori a bătut pe împăratul turcesc cu marile lui oștiri, de asemenea și pe tătari și pe Matei, regele Ungariei, și pe regele Poloniei, Albert.

Sus


Redemptor noster
Bula Papei Sixt al IV-lea din 13 ianuarie 1477


În această bulă papală Sixt al IV-lea concede iertarea generală de păcate tuturor celor care, împlinind anumite condiții, aveau să viziteze cele două catedrale din Cetatea Albă și să facă donații sau să participe la cruciada lui Ștefan cel Mare.

[…] Cum deci, precum o știu toate națiile pământului, neamul fără de lege al turcilor nu încetează a unelti în contra credinței ortodoxe și contra acelora care au primit-o în Sfântul Botez al renașterii și mai ales în contra iubitului fiu, nobilul bărbat, Ștefan voievod și a stăpânirilor sale care se află în regiunile mărginașe cu turcii, pentru ca, supunându-le aceste spurcatei lor tiranii, să li se deschidă mai ușor drumul spre țările celorlalți creștini și deși sus-numitul Ștefan, ca un adevărat atlet al credinței creștine, e dispus să reziste perfidiei și atacurilor turcilor înșiși, totuși, pentru susținerea unei poveri atât de grele și pentru a o duce la bun sfârșit, singurele lui puteri nu sunt suficiente, ci către acelea sunt necesare nu puțin averile și ajutoarele creștinilor, care sau să contribuiască cu bunurile date lor de Dumnezeu sau să se alăture personal, mergând să lupte în armata pregătită de însuși Ștefan, pentru ca, în sfârșit, câineasca turbare a turcilor să poată fi înfrântă și alungată de la hotarele creștinilor și ca să li se taie acelorași turci curajul și îndrăzneala blestemată de a prigoni pe creștini. […]

Sus


Epitome rerum Hungaricarum (cronică ungară)
Petrus Ranzanus (1420-1492)


Călugăr dominican din Palermo și apoi episcop, Petrus Ranzanus a petrecut trei ani în Ungaria ca delegat al regelui Ferdinand de Neapole. Scrierile sale despre istoria Ungariei au fost publicate la Viena în 1558.

Lupta de la Baia. Se revoltase și Moldova, ai cărei locuitori mai înainte erau sub stăpânirea regilor unguri. Ca să o câștige, deci, iarăși pentru sine, [Matia], adunându-și armata, trecu munții dincolo de care este situată acea regiune, care și ea este o parte din marea Germanie. Puțină vreme i-a trebuit ca s-o pună sub stăpânirea sa. După ce a făcut aceasta, își conduse oastea la orașul Bania [Baia], pe câmpul din fața căruia își așeză tabăra. El însuși, cu o mare parte din boieri și soldați, intră în oraș, unde hotărî să se dea odihnei pentru câteva zile. Stăpânea, pe acea vreme, întreaga provincie un bărbat de o îndrăzneală unică; se numea Ștefan. Acesta, adunând dintre supușii săi o mare mulțime de oameni, se grăbi să dea foc orașului din mai multe părți, după miezul nopții, pentru ca regele și toți oamenii săi, amețiți de somn și de vin, să se prefacă în cenușă. El însuși încercă să atace tabăra regească și, prin biruință, să se elibereze de sub stăpânirea regelui unguresc. Însă, îndată ce focul începu să pâlpâie și să duduie, regele se deșteptă din somn și, observând trădarea, cu sunet de trâmbițe sculă pe ai săi și le porunci să pună mâna pe arme. Același lucru s-a făcut și în tabără. Oamenii regelui, cu toate că li s-au întins curse, dădură năvală cu mare curaj asupra lui Ștefan și asupra celor care se învoiră la trădare. Și, ajutați de lumina flăcărilor care luminau orașul și de lumina lunii, omorâră mulți dușmani. Dar nici aceștia nu s-au lăsat mai prejos. Aproape patru ceasuri s-au luptat, cu rezultat îndoielnic. În cele din urmă, ungurii, ațâțați de rege și luptând cu o vitejie de necrezut, alungară pe Ștefan, cu oamenii care i-au mai scăpat de măcel. Și mulți dintre aceia fură prinși și li s-au luat și armele și steagurile, pe care la întoarcere în Buda, regele le-a așezat în biserica Sf. Fecioare, spre amintirea glorioasei lupte.

Sus


Solia trimisă de Ștefan cel Mare la Veneția
8 mai 1477


Expunerea domnului Ioan Țamblac, sol strălucit al domnului Ștefan, voievodul Moldovei, tradusă din greacă în latină, cuvânt de cuvânt, după cum urmează.

Preaînălțate principe și domn! Acestea sunt lucrurile pe care le spun cu gura mea eu, Ioan Țamblac, sol și unchi al domnului Ștefan voievod, din partea lui.

Că toate acestea s-au săvârșit din partea turcilor în țara sa, Luminăția Voastră trebuie să fi auzit de la mulți. E adevărat, însă, că cele ce au urmat nu i s-ar fi întâmplat dacă ar fi știut că principii creștini și vecini cu dânsul au să se poarte cu el așa cum s-au purtat. Căci, deși avea jurăminte și învoieli cu dânșii, ei l-au înșelat și astfel a pățit ce-a pățit. Învoielile și jurămintele ce erau între dânșii cuprindeau [prevederea] că toți trebuiau să fie gata și să ajute în orice loc pe acela dintre domni împotriva căruia ar fi mers turcul. Și totuși, cu toată nădejdea mea într-înșii, mi s-a întâmplat nenorocirea pomenită. Căci, dacă nu ar fi fost așa, aș fi făcut una din două: ori m-aș fi împotrivit cu adevărat vrăjmașului la trecătoare și nu l-aș fi lăsat să treacă, ori, dacă aceasta mi-ar fi fost cu neputință, aș fi încercat să scap pe locuitorii țării mele și nu aș fi suferit atâta pagubă. Dar m-au lăsat singur și mi s-a întâmplat cum am spus mai sus. Și dacă vrăjmașul ar fi fost singur, n-ar fi fost așa de rău; dar el a poruncit să vie cealaltă Țară Românească, de-o parte, și tătarii, de alta, iar el însuși a venit în persoană cu toată puterea lui, și m-au înconjurat de trei părți și m-au găsit singur pe mine, cu toți ostașii mei împrăștiați, ca să-și apere casele lor. Gândească-se Luminăția Voastră cu cât mă întreceau la număr, când împotriva mea singur erau atâtea puteri. Eu, împreună cu curtea mea, am făcut ce-am putut și s-a întâmplat cum am spus mai sus, care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; și lăudat să fie numele Lui.

După ce, într-adevăr, vrăjmașul a plecat, am rămas lipsit de orice ajutor din partea creștinilor; pentru că ei nu numai că nu m-au ajutat, dar au fost între dânșii unii care poate au simțit plăcere pentru paguba făcută mie și țării mele de către păgâni. [...]

Nu vreau să mai spun cât de folositoare este pentru treburile creștine această țară a mea; socotesc că este de prisos, fiindcă lucrul e prea limpede, că ea este cetatea de apărare a Ungariei și a Poloniei și straja acestor două crăii. Afară de aceasta, fiindcă turcul s-a împiedicat de mine, mulți creștini au rămas în liniște de patru ani. Așadar, fiindcă sunteți domni creștini și sunteți cunoscuți ca creștini, eu vin la prealuminata Domnia Voastră, cerând ajutorul vostru creștinesc, spre a păstra această țară a mea, folositoare pentru treburile creștine, și făgăduiesc că orice dar și orice ajutor îmi veți trimite, eu îl voi întoarce înzecit, de câte ori veți avea nevoie și veți cere – dar numai împotriva păgânilor –, oriunde veți avea nevoie și veți porunci și fără nici o zăbavă. Afară de aceasta, Luminăția Voastră va face o faptă foarte cinstită, ajutând pe un domn creștin. Atâta cer acum, și aceasta fiindcă știu că turcul va veni în vara aceasta iarăși asupra mea, pentru cele două ținuturi, al Chiliei și al Cetății Albe, care le sunt foarte supărătoare. De aceea, vreau să fiu ajutat acum, în această sarcină, căci vremea nu vă îngăduie să faceți o altă pregătire mai largă. Luminăția Voastră trebuie să aibă în vedere că aceste două ținuturi sunt Moldova toată și că Moldova cu aceste ținuturi este un zid pentru Ungaria și pentru Polonia. Afară de aceasta, eu zic și mai mult, că dacă aceste două cetăți vor fi păstrate, va fi cu putință ca turcii să piardă și Caffa și Chersonesul. Și lucrul ar fi ușor; dar nu mai spun în ce chip s-ar putea face aceasta, ca să nu lungesc scrisoarea. Dacă veți cere, vă voi arăta. [...]

Toată nădejdea el și-o pune în Domnia Voastră și cere ajutor de la Domnia Voastră și sprijin de la alți creștini. Și dacă Dumnezeu va vrea ca eu să nu fiu ajutat, din două lucruri unul se va întâmpla: ori această țară va pieri desigur, ori voi fi silit, de nevoie, să mă supun păgânilor. Lucrul acesta, însă, nu-l voi face niciodată, vrând mai bine de o sută de mii de ori moartea, decât aceasta. Și își pune nădejdea în Domnia Voastră.

Sus


Scrisoarea Papei Sixt al IV-lea către Ștefan cel Mare
20 martie 1476


Pontificatul lui Sixt al IV-lea (1471-1484) a debutat printr-un apel la cruciada antiotomană. Eforturile pentru realizarea unui front antiotoman nu au dat însă rezultatele sperate. În schimb, Sixt al IV-lea a rămas în istorie ca un mare sprijinitor al științei și culturii. Printre altele, a reînnoit și a îmbogățit Biblioteca Vaticanului și a ctitorit Capela Sixtină.
Papa Sixt al IV-lea

Iubite fiu, mântuire. Am primit scrisoarea Domniei Tale și pe iubiții fii, Petru, laureat în legi, și Cataneu genovezul, sfetnicii tăi, pe care i-ai trimis cu această scrisoare, i-am ascultat cu bunăvoință și am cunoscut dorința ta privind acea numire la Biserica Moldovei, în fruntea căreia ceri să fie pus păstor acel Petru, pe care îl vom socoti cel mai ales alături de tine, bărbat de aleasă vrednicie și cu merite preastrălucite față de Republica Creștină. De altminteri, preaiubite fiu, cu toate că, pentru lucrarea pe care ai săvârșit-o și o săvârșești cu slavă și cucernicie, ar trebui mai degrabă a ți se mulțumi decât a te tulbura, fiindcă dorim să sporească gloria ta, dimpreună cu prețuirea tuturora, te îndemnăm să mergi neclintit din bine în mai bine, și să nevoiești cu toată suflarea spre oblăduirea și creșterea religiei sfinte. Niciunde vrednicia și măreția inimii tale nu pot fi mai nimerit prețuite, nici unei lucrări nu poate a-i urma o mai adevărată și veșnică glorie. Lucrarea ta asupra necredincioșilor turci, vrăjmași comuni, săvârșită până acum cu înțelepciune și bărbăție au adaos atâta strălucire numelui tău, că ești în gura tuturor și ești lăudat cu deosebire de toți, în unire de simțiri. Fii fără istov, dară și, oricum faci, caută izbânda pe care cerul ți-a hărăzit-o, ca să primești răsplata veșnică de la Dumnezeu și prețuirea acestui Sfânt Scaun Apostolic.

Dată la Roma, 20 martie 1476, anul 5 [al pontificatului nostru].

Sus


Cronică franceză
Jean Molinet (1435-1507)


Jean Molinet a fost un poet, muzician și cronicar francez. Din 1463 de află în serviciul ducelui de Burgundia ca secretar al istoriografului Georges Chastellain. În anul 1475 îl înlocuiește pe acesta din urmă, realizând o cronică a perioadei 1474-1504.

[...] De asemenea, voievodul Moldovei, numit Ștefan, voievod, ceea ce vrea să însemne un soi de guvernator, căci el are în mână toată Moldova, toată Valahia, atât cea de jos, cât și cea de sus. Acest voievod nu a vrut niciodată să facă jurământ, nici să se supună regelui Matias, ci s-a războit mereu cu el, nerecunoscându-i acestuia nici un drept la coroană. Acest voievod s-a luptat într-o [singură] zi cu două oști, a zisului rege Matias și a turcilor, și a câștigat bătăliile.

Sus


Scrisoarea doctorului Matteo Muriano către Sinioria Veneției - 7 decembrie 1502
Matteo Muriano


„Doctor în arte și în medicină”, venețianul Matteo Muriano a venit în vara lui 1502 la Suceava ca să îngrijească de sănătatea domnului. El avea să moară un an mai târziu în Moldova, unde venise bolnav, fără să fi reușit o ameliorare a sănătății lui Ștefan.

Pricina pentru care nu am scris mai devreme Înălțimii Voastre a fost boala grea de care am suferit din prima zi din august de când am ajuns în Moldova, [și] în tot cursul lunii lui octombrie trecut. În ciuda acestei boli grele, totuși m-am înfățișat în ziua de 22 august acestui domn vestit, ducele Ștefan, și am îndeplinit slujba unui credincios slujitor al Serenității Voastre cu acele cuvinte ce se cuvin față de un domn atât de mare cum este acesta; m-a salutat foarte binevoitor cu dovezi și cuvinte foarte prietenești, printre care mi-a spus: „eu nu am vrut să aduc un medic din nici o [altă] parte a lumii decât de la prietenii mei de care sunt sigur că mă iubesc” și chiar îmi spuse: „eu sunt înconjurat de dușmani din toate părțile și am purtat 36 de lupte de când sunt domnul acestei țări, dintre care am fost învingător în 34 și am pierdut 2”. Pentru lămurirea Înălțimii Voastre, eu voi povesti despre cinstita stare a acestui vestit domn, despre fiul său, despre supușii și țara [lui] și apoi întâmplările care au urmat și cele ce au loc zilnic între acești domni de la miazănoapte. Cât despre sus-numitul domn, el este un om foarte înțelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supușii săi, pentru că este îndurător și drept, veșnic treaz și darnic, arată bine la trup pentru vârsta sa, dacă această meteahnă nu l-ar fi chinuit, dar sper, cu [ajutorul lui] Dumnezeu, să-i aduc o ușurare, după cât pot să-mi dau seama acuma la început. Fiul său, domnul Bogdan voievod, urmează pilda domnului, tatăl său, e sfios ca o fată și e bărbat viteaz, prieten al virtuților și al oamenilor virtuoși, este tânăr cam de vreo 25 de ani.

Supușii sunt toți bărbați viteji, ageri și nu făcuți să stea pe perne, ci la război pe câmpul de luptă. Acest domn preavestit poate să ridice 60.000 de oameni de ispravă, adică 40.000 de călăreți și 20.000 de pedeștri. Țara este mănoasă și foarte frumoasă și bine așezată, plină de animale și de toate bucatele, [are de toate] afară de untdelemn (?). Grânele se seamănă în aprilie și în mai, iar vinuri de felul celor din Friul se obțin în august și septembrie. Pășuni sunt foarte bune. În această țară s-ar putea ține peste 100.000 de cai. De aci se merge până la Constantinopol în 15 sau 20 de zile, de aceea reamintesc cu toată supunerea Înălțimii Voastre că de aci s-ar putea ataca flancurile acestui perfid sultan turcesc și din câte îmi spun mulți oameni vrednici de încredere și negustori care vin de la Constantinopol, turcii au mare frică de acest domn și de creștinii ce și-ar face drum prin această țară. […]

Dat la Suceava, în Moldova, în ziua de 7 decembrie 1502.
Slujitorul Serenității Voastre, Mathaeus Murianus, doctor în arte și în medicină.

Sus


Kronika polska (cronică poloneză)
Maciej Stryjkowski (cca. 1547-1593)


Istoric, scriitor și poet din Polonia, Maciej Stryjkowski a ajuns preot catolic în orașul Georgenburg, unde și-a dedicat viața scrierii unei monumentale cronici a ținuturilor Poloniei și Lituaniei de la începuturi până în 1581, publicată la Königsberg în 1582. În anii 1574-1575 a făcut parte din solia trimisă la Constantinopol, trecând prin Moldova și prin Țara Românească.
Maciej Stryjkowski

1504 (Soarta lui Ștefan cel Mare). Acest Ștefan, voievod al Moldovei, era iscusit și norocos, căci într-un rând a biruit o sută cincizeci de mii de turci, pe lângă alte lupte dese și însemnate cu ei. Acesta, de asemenea, a alungat pe Matias, regele Ungariei cel viteaz, din Țara Moldovei și din cea secuiască, nimicind cu dânsul o mare oaste de unguri și rănind pe regele însuși cu trei săgeți, în dreptul orașului Baia, după care izbândă i-a luat și țara secuiască. El, de asemenea, și pe tătari i-a biruit de câteva ori, de asemenea pe regele Poloniei, Albert, l-a biruit în Bucovina, împotriva așteptărilor alor noștri. Orice istoric poate să-l preamărească cu drept cuvânt pentru acest slăvit noroc cu o țară așa de mică. Despre acesta, moldovenii și muntenii cântă mereu, la toate adunările lor, pe scripci sârbești, rostind în limba lor: „Ștefan, Ștefan voievod, Ștefan, Ștefan voievod a bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unguri, pe ruși și pe poloni”. Când mergeam spre Turcia, am văzut la București, orașul de scaun, la curtea domnului Țării Românești, unde am fost la ospăț, cum atârnă pe peretele iatacului domnului un chip, zugrăvit pe lemn, după obiceiul vechi, arătându-l pe acest Ștefan, înalt la statură, șezând cu coroană regească pe cap. [...] Din cauza nespusei lui vitejii, îl socotesc ca sfânt.

Sus


Pisania bisericii Sfântul Arhanghel Mihail din Războieni
18 noiembrie 1496

Pisania Bisericii din Războieni

În zilele binecinstitorului și de Hristos iubitorului domn, Io Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, în anul 6984 [1476], iar al domniei sale anul 20 curgător, s-a ridicat puternicul Mahmet, împăratul turcesc, cu toate puterile sale răsăritene și încă și Basarab voievod poreclit Laiotă a venit cu el, cu toată Țara sa Băsărăbească. Și au venit să prade și să ia Țara Moldovei și au ajuns până aici, la locul numit Pârâul Alb. Și noi, Ștefan voievod, și cu fiul nostru, Alexandru, am ieșit înaintea lor aici și am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; și, cu voia lui Dumnezeu, au fost înfrânți creștinii de păgâni. Și au căzut acolo mulțime mare de ostași ai Moldovei. Atunci și tătarii au lovit Țara Moldovei din partea aceea. De aceea, a binevoit Io Ștefan voievod, cu buna sa voință, a zidi această casă în numele Arhistrategului Mihail și întru rugă sieși și doamnei sale, Maria, și fiilor săi, Alexandru și Bogdan, și pentru amintirea și întru pomenirea tuturor drept-credincioșilor creștini care s-au prăpădit aici. În anul 7004 [1496], iar al domniei sale anul 40 curgător, în luna noiembrie 18.