ortodoxradio
Acum se ascultă:  Corul Anghelos - Colinde - 23. Catavasiile Nasterii Domnului - I Popescu-Pasarea   

Despre canonizarea sfinților
în Biserica Ortodoxă


Prin canonizare, în Aghiologia ortodoxă, ca și în Dreptul Bisericesc ortodox, se înțelege actul prin care Biserica recu­noaște, declară și așază pe eroii dreptei credințe adormiți în­tru Domnul în rândul sfinților pe care ea îi venerează, pe te­meiul învățăturii sale dogmatice.

Istoria vieții bisericești ne arată că inițiativa pentru așezarea eroilor credinței creștine în rândul sfinților a avut-o întotdeauna poporul credincios. Evlavia populară a fost aceea care a identificat pe adevărații sfinți, a început să-i venereze creându-le un cult neoficial, local sau general.

Trebuie relevat faptul că Biserica n-a căutat niciodată să impună cultul vreunui sfânt, ci ea numai l-a constatat, și l-a însușit, și l-a legalizat, definindu-l mai precis. Nu există în viața Bisericii Ortodoxe niciun caz în care vreun Sinod să fi încercat a crea, a institui și a impune credincioșilor cultul vreunui sfânt neconsacrat în prealabil de evlavia poporului.

O problemă, care s-a pus chiar și de către unii teologi ortodocși în legătură cu canonizarea, este aceea de a se ști ce caracter are actul de canonizare a sfinților? Are acest act un caracter constitutiv, sau un caracter declarativ? Cu alte cuvinte: actul canonizării este cel care «eo ipso» îl face pe sfânt prin puterea Bisericii, sau actul canonizării este numai un act de recunoaștere și de declarare a sfințeniei unui erou al credinței?

Fără îndoială că și această problemă este de pură esență scolastică, și că ea purcede din ignoranța teologică a celor ce și-au pus-o.

Punerea acestei probleme presupune considerarea actului canonizării ca o sfântă taină, ca a opta taină a Bisericii, ca o lucrare sfântă prin care Biserica ar împărtăși cuiva darul sfințeniei, mai mult decât o harismă, însăși desăvârșirea îngerească. Dar Biserica nu poate face acest lucru și nici nu există vreo dovadă că ea l-ar fi încercat. Nici harismele nu s-au transmis prin tainele Bisericii; ele s-au dobândit prin lucrarea directă a Sfântului Duh. Cu atât mai puțin poate Biserica să înzestreze pe cineva cu desăvârșirea morală și religioasă, să-l facă adică sfânt. Biserica oferă doar mijloacele prin care și condițiile în care cineva poate să-și dobândească desăvârșirea deplină a sfințeniei. Ajutorul și lucrarea Domnului, nepătrunsa Lui dragoste, milostivire și înțelepciune, sunt acelea prin care se proslăvește cineva ca sfânt. Numai Domnul își proslăvește pe sfinții Săi. Numai El le răsplătește nevoințele lor cu semnele sfințeniei. El și nu Biserica îi face pe sfinți.

Prin canonizare, Biserica nu face decât să constate, să recunoască și să declare, să mărturisească sfințenia unui fiu al ei, care a fost proslăvit de Domnul cu puterea sfințeniei. Deci canonizarea are un caracter evident declarativ, iar nu unul constitutiv.

Prin canonizare, Biserica își îndeplinește însă nu numai formal, ci și în fond, cele trei misiuni mântuitoare ale ei; misiunea învățătorească: păstrând, adâncind și răspândind dreapta credință în cultul sfinților și prin acest cult; misiunea sfințitoare: sporind izvoarele de har mântuitor, prin recunoașterea și arătarea puterii sfinților și a lucrării lor pentru mântuirea sufletelor credincioșilor săi; misiunea conducătoare: prin îndrumarea vieții creștinilor pe căile trăirii și lucrării arătate de sfinți, pe cele mai drepte căi ale mântuirii.

Canonizarea sfinților mărturisește, sporește, întărește și răspândește dreapta credință, sporește sfințenia vieții credincioșilor și-i cârmuiește pe căile Domnului.

Importanța religioasă a actului canonizării pentru Biserică și pentru mântuirea credincioșilor este de netăgăduit și proporțiile ei nu pot fi înțelese just decât în perspectiva istorică pe care ne-o oferă dezvoltarea bimilenară a vieții Bisericii lui Hristos.

Pentru a se putea proceda în zilele noastre la acte de canonizare, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții de fond:

1. Ortodoxia neîndoielnică a credinței celui despre care se tratează, ortodoxie păstrată până la moarte, fie în tot timpul vieții, fie în timpul de la care a îmbrățișat credința ortodoxă.

2. Proslăvirea lui de către Domnul, cel puțin printr-unul din următoarele daruri sau puteri:

a) puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credință.
b) puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii, pentru mărturisirea dreptei credințe, până la moarte.
c) puterea de a-și închina viața celei mai desăvârșite trăiri morale și religioase.
d) puterea de a săvârși minuni în viață sau după moarte – sau în fine –
e) puterea de a apăra și de a sluji cu devotament eroic credința și Biserica Ortodoxă.

3. Răspândirea miresmei de sfințenie după moartea lui și confirmarea acesteia, prin cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinții. Cultul acesta poate fi organizat sau difuz, manifestându-se printr-o cinstire simplă, prin faima sau numele de sfânt. De la îndeplinirea acestei condiții pot face excepție numai mucenicii dreptei credințe.

Existența condițiilor de fond, și anume existența neîndoielnică a primei și a celei de a treia – care poate lipsi numai în cazul martirilor – ca și a oricăreia dintre cele enumerate la cea de a doua, îndreptățește autoritatea bisericească să procedeze la actul de canonizare.

Cultul unui sfânt astfel instituit, cu observarea condițiilor de fond și cu îndeplinirea actelor formale, este un cult însușit, consacrat, organizat și statornicit în chip oficial de către câr­muirea bisericească competentă, și el devine cult obligatoriu prin actul de autoritate pe care-l cuprinde săvârșirea solemnă a ca­nonizării de către Sinod. El devine obligatoriu pentru o întreagă Biserică autocefală sau pentru părți ale ei, după cum a fost in­stituit, fie ca un cult general sau numai ca un cult local în sens propriu, sau ca un cult provincial.

Istoria cultului sfinților ne arată că au existat și că există sfinți locali, în sensul cel mai restrâns, adică sfinți venerați într-o cetate sau și numai într-o mănăstire, apoi sfinți locali, în sensul mai larg al cuvântului, adică sfinți venerați într-o regiune sau într-o provincie, apoi sfinți naționali, venerați într-o Biserică națională autocefală, sfinți generali venerați într-o Bi­serică autocefală sau în întreaga Ortodoxie, și sfinți universali, venerați atât în Biserica Ortodoxă cât și în cea catolică.

Cu privire la sfinții naționali, observăm că ei nu sunt întot­deauna sfinți generali ai unei Biserici autocefale, ci ei sunt și pot fi și numai sfinți ai unui popor sau ai unei națiuni, care ocupă doar o parte din teritoriul unei Biserici autocefale. Dar de obicei, prin sfinți naționali se înțeleg sfinții al căror cult s-a născut pe teritoriul unei Biserici naționale autocefale, fie în vre­mea când o Biserică autocefală actuală constituia numai o parte dintr-o Biserică autocefală mai mare, fie după ce ea și-a do­bândit autocefalia.

Dezvoltarea organizației bisericești, care a făcut să se con­stituie din ce în ce mai multe Biserici autocefale în sânul Orto­doxiei, a adus după sine și o cinstire mai deosebită a sfinților naționali, «căci – precum zice PS Iosif, Episcopul Argeșului – măcar că toți creștinii cinstesc și prăznuiesc pe toți sfinții ca pe niște plăcuți lui Dumnezeu și rugători pentru dânșii, dar deosebită evlavie au către sfinții care ori se trag de neam din țara sau orașul lor, sau că au mărturisit acolo pentru Hristos în vremile tiranilor, sau că au stătut dascăli credinței, sau arhie­rei, sau pentru că au pustnicit acolo».

Numărul sfinților naționali în Bisericile autocefale variază. Unele îi numără cu sutele, altele aproape că nu și-i cunosc, sau nu au apucat nici măcar să-i canonizeze. Între cele din urmă se înșiruie și Biserica Ortodoxă Română, deși ea nu este lipsită de sfinți naționali canonizați prin pietatea poporului, sau prin grija altor Biserici Ortodoxe.

(Fragmente din articolul Despre canonizarea sfinților în Biserica Ortodoxă - noțiuni introductive
de pr. prof. Liviu Stan, publicat în Ortodoxia, an II, nr. 2, apr-iunie, București, 1950)