Scrieri

Despre Ştefan cel Mare s-a vorbit şi s-a scris mult. Istorici, scriitori, oameni de stat, militari, artişti, preoţi, învăţători, savanţi şi oameni simpli au simţit şi simt nevoia să vorbească despre Ştefan cel Mare. Văzut din perspectiva militarului, a omului politic, a conducătorului administrativ ori a omului sfânt, el a fost indicat ca model.

Încă astăzi, pe înaltul munţilor şi în adâncul văilor, în oraşe şi în sate, în palate şi în bordeie, pretutindeni numele său se pomeneşte cu mândrie şi recunoştinţă de tot cel ce îşi zice român. Locuitorul… îţi va spune toate isprăvile sale; şi, ce este mai mult, va atribui lui tot ce-i pare curios, mare, vitejesc şi chiar neînţeles în pământul nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ, întreabă-l cine le-au făcut; el îţi va răspunde: Ştefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice aşezământ a căruia rămăşiţe se mai trăgănează până astăzi, orice legiuire ominească, orice puneri la cale înţălepte Ştefan vodă le-au urzit, îţi va zice el, şi iar Ştefan vodă. În sfârşit, acest domn, pentru moldoveni rezumă toate faptele istorice, toate monumentele, toate isprăvile şi instituţiile făcute în cinci veacuri, de atâţa stăpânitori.

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!"

Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

Sub o râpă stearpă, pe un râu în spume,
Unde un sihastru a fugit de lume,
Cu vărsarea serii un strein sosi.
- „Ştefan al Moldovei vine a-ţi vorbi!”
- „Ştefan al Moldovei? Daniel îi spune,
- Să aştepte-afară! sunt în rugăciune.”
- „Bunule părinte! sunt rănit şi-nvins;
Însuşi a mea mumă astăzi m-a respins!
Viu să-ţi cer povaţă dacă nu-i mai bine
Turcilor Moldova d-astăzi să se-nchine?”
Daniel Sihastru domnului a zis:
- „Mă-nşeală auzul, ori eu am un vis?
Capul ce se pleacă paloşul nu-l taie,
Dar cu umilinţă lanţul înconvoaie!
Ce e oare traiul dacă e robit?
Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit?
Viaţa şi robia nu pot sta-mpreună.
Nu e totodată pace şi furtună.
Doamne! tu ai dreptul a schimba-n mormânturi,
Pentru neatârnare, oameni şi pământuri;
Dar nu ai p-acela ca să-i umileşti!
Poţi ca să îi sfărâmi; dar nu să-i robeşti!
Dacă mâna-ţi slabă sceptrul ţi-o apasă,
Altuia mai harnic locul tău îi lasă!
Căci mai bine este supus lăudat
Decât cu ruşine domn şi atârnat!”
Dup-aceste vorbe, Ştefan strânge-oştire
Şi-nvingând păgânii, nalţă-o monăstire.

Călcând pentru întâia oară pământul frumoasei Bucovine, readusă la sânul patriei mume, am socotit ca o sfântă datorie ca întâiul meu pas să se îndrepte spre acest locaş atât de scump oricărei inimi româneşti, pentru a aduce umbrei marelui erou al Moldovei şi al Creştinătăţii, Ştefan cel Mare şi Bun, prinosul de recunoştinţă naţională şi de adânc simţită slăvire din partea întâiului Rege al României întregite.

Veacuri de restrişte au înşirat an după an şi au împletit o cunună de dureri şi de suspin în timpul când ţările româneşti căzuseră sub îndelungata robie turcească, dar mai cu deosebire de la dezlipirea acestei părţi, celei mai vechi şi mai frumoase, a Moldovei din trupul părintesc. Inimile româneşti rosteau numele marelui voievod plângând, pentru că mormântul său se afla pe pământul robit. Şi atât de adâncă şi reală era această durere, că în anul 1871 la serbarea din Putna marele nostru Eminescu cânta:

„Durere!... şi-i profundă când românul plânge
Cu fruntea-nfăşurată de doliu la mormânt
Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrânge
În valea şi Carpatul ce-i românesc pământ”.

Dar sufletul românesc şi-a făurit din icoana eroului său simbolul de mângâiere şi de nădejde a unor timpuri pe care povestea le închipuise ca testament al lui Ştefan cel Mare:
„Dumnezeul părinţilor voştri se va îndura de lacrimile fiilor săi şi va ridica dintre voi pe aceia care vă vor aşeza iarăşi în voinicia şi puterea de mai înainte”.

Acesta era cuvântul fermecător al nădejdii.
Răzeşii care fuseseră sădiţi de mâna lui Ştefan la toate hotarele l-au purtat cu sfinţenie din tată în fiu, în sufletul şi legendele lor.
Bisericile şi mănăstirile semănate pe tot întinsul ţării ca prinos de recunoştinţă celui Atotputernic pentru biruinţele împotriva atâtor duşmani i-au păstrat evlavia sufletului său sfânt şi cărturarii i-au preamărit numele din secol în secol.
Până şi în veacul cel mai umilitor al fanarioţilor, necunoscutul scriitor în vestitul cuvânt de pomenire al Marelui Ştefan îl preamăreşte astfel:
„Ce minte aşa de bogată în gânduri, ce limbă aşa de îndestulată în voroave, ce meşteşug aşa de iscusit la împlinirea cuvântului să poată împodobi atâtea risipe ale vrăjmaşilor, atâtea sfărâmări de cetate, atâtea ziduri de lăcaşuri sfinte şi atâta înţelepciune a acestui bărbat care cu vitejia ne-au apărat, cu înţelepciunea ne-au cârmuit şi cu cât au trăit voinicia noastră şi fericirea au înflorit, şi carele cu toate lucrările lui în credinţa lui Isus Hristos le-au pecetluit, la război biruitor smerit, la pace domn drept şi bun, în viaţa sa din parte credincios adevărat”.

Ştefan al Moldovei, ai trăit veacuri în sufletele româneşti şi vei trăi de-a pururea. Sămânţa ce-ai pus în inimile noastre a rodit şi poruncile tale s-au îndeplinit.
Prin jertfa de sânge a sute de mii din fiii patriei am împins hotarele până la marginile însemnate de graiul şi de sângele românesc. Chilia şi Cetatea Albă, la pierderea cărora a sângerat inima ta, sunt ale noastre, şi Ardealul, pentru care tu şi viteazul tău fiu Petru Rareş aţi purtat armele victorioase peste munţi, este al nostru. Al nostru-i malul mării şi bogata Dunăre de jos.
Şi tot după a ta poruncă făcut-am răzeşi, în tot întinsul pământului românesc, pe toţi care au purtat arma în timp de război, lucrând cu plugul în timp de pace.
Steagul tău purtător de biruinţă l-am aşezat în Mitropolia capitalei noastre, spre a fi înfăţişat mulţimilor la zile mari de sărbătoare pentru întărirea şi înălţarea sufletelor noastre.

Şi totuşi, când am plecat genunchii în faţa scumpului tău mormânt, în sufletul meu s-a născut încă o duioasă rugă, pe care o îndreptăm către tine ca unui părinte din veac adormit, dar necurmat, alăturea de sufletele noastre. În numele tău şi al marilor tale fapte am găsit izvorul nesecat al răbdării în timpul de umilinţă şi al curajului în timp de restrişte. Insuflă-ne duhul sfintei uniri în inimile noastre, pentru ca să putem duce înainte greaua sarcină a Statului nostru întregit.

Coboară-se raza geniului tău ocrotitor în sufletele noastre pentru îndreptarea tuturor păturilor sociale pe calea concordiei, din care numai poate izvorî adevăratul bine obştesc.

Însufleţit de acest gând al unirii cetăţeneşti, chemasem aici pe fruntaşii ţării şi ai neamului şi mai ales pe acei care împreună cu mine au luptat îndurând într-un fel sau altul marile greutăţi prin care am trecut şi care m-au ajutat să văd adus la înfăptuire visul nostru secular şi vroiam să ne împărtăşim împreună de bucuria acestei zile înălţătoare şi totodată să ne aruncăm privirile asupra viitorului ce ni se deschide şi să ne gândim că opera unităţii noastre ca stat şi naţiune aşteaptă de la noi încă multe şi îndelungate silinţe pentru ca tot ce am dobândit prin atâtea jertfe să fim în stare a păstra şi consolida prin necurmată şi înţeleaptă muncă. Iar asemenea muncă nu se poate îndeplini cu sorţi de izbândă decât numai prin unirea tuturor forţelor naţionale din vechiul Regat şi din ţinuturile unite la patria mumă şi prin conlucrarea tuturor bărbaţilor pricepuţi la refacerea tuturor ramurilor de gospodărie ale statului după marile zguduiri prin care am trecut.

Să jurăm în faţa mormântului acestui erou naţional că în împrejurările grele vom fi strâns uniţi, având numai un singur gând şi o singură simţire: fericirea scumpei noastre patrii, pentru care suntem gata a face orice sacrificii.

Cu fruntea-n ţărână, plângând azi ne vezi,
Din slavă, cerescule soare;
Rugămu-ne ţie, azi sufletul nostru
Tu lasă-l departe să zboare.
Trimite şi vântul, pribeagul drumeţ,
El, crainicul bolţii albastre,
Să ducă departe, pe aripa lui,
Cuvântul strigărilor noastre.

Acolo, departe, spre soare-răsare,
În freamăt de foi din dumbravă,
Pe veci cetluite în marmura rece,
Dorm clipele noastre de slavă.
Voi sunteţi acolo, viteji pârcălabi,
Şi voi, preacinstiţilor vornici,
Statornici în cinstea de lege şi ţară,
În focul credinţei statornici.
Acolo dormi şi tu, arhanghel bătrân,
Tu, Ştefane, sfânt voievoade,
Ce-ai scris strălucirea norodului tău
Cu sânge duşman de noroade.
De sfânta ta dreaptă, de spada ta sfântă
Spun toate poveştile slovei.
Să nu se-nfioare de numele tău
Nu-i frunză în codrii Moldovei...
Azi maşteră-i vremea... Acum văduvite
Zac sfintele tale oţele,
Şi luna, când trece, de milă tresare,
Căci vede rugina pe ele.
Amarnic ne poartă pe strâmbe cărări
Vicleana şi vitrega soarte,
Mărit voievoade, în ţara ta azi
Şi vise şi fulgere-s moarte...
Noi suntem drumeţii piticelor vremi,
Pitici în putinţă şi vrere,
Copii fără sprijin, ne scurgem viaţa
Din dor şi din nemângâiere.
A noastră moşie, frumoasă nespus,
Grumazul şi-a-ntins spre pierzare,

Căci braţele noastre azi spada nu strâng,
Şi steag ţara noastră nu are...
Măria ta! Suntem bătuţi de nevoi!
La noi în zadar ară plugul,
Căci holdelor noastre cu spicul de aur
Străinul le fură belşugul.
Am vrea să purcedem cu jertfele laudei,
Dar n-avem nimica la casă...
Măria-ta! Toate străinii le duc,
Şi numai cu lacrimi ne lasă...
Dar spunem cu toţii nevestelor noastre
Să plângă cu lacrimi de jale,
Potopul să treacă şi plaiuri şi munte,
Să spele oţelele tale.
Atunci, când în soare din nou străluci-vor,
De sus, din a ta-mpărăţie,
Crai tânăr, crai mândru, crai nou să le-ncingă,
Trimite, rugămu-ne ţie!

Dinamica, geniul, energia, demnitatea voevodală, spiritul de iniţiativă, şi vitalitatea excepţională, puse de Ştefan cel Mare în destinul său istoric, ar fi fost, prin virtuţile lor, suficiente, să ducă la crearea unui spaţiu moldovenesc de întinderi şi proporţii imperiale.

Ştefan a fost din belşug înzestrat cu toate calităţile pentru plăsmuirea unor asemenea zări împărăteşti de largă respiraţie istorică. Împrejurări excepţional de grave (irezistibila expansiune turcească) l-au silit însă, în cea mai mare parte, şi intermitent, la defensivă, la reacţiune, la consolidarea celor dobândite. Nici o altă epocă sau moment din trecutul nostru nu ne dăruie un aşa de intens prilej de a simţi aroma măreţiei, până la care ar fi putut creşte istoria românească. [...]

Energia şi intuiţia creatoare, puse în tot ce a făcut pentru pământul său în puţinul răgaz, ce i l-a îngăduit permanenta apărare, încoronată de atâtea triumfuri, ar fi meritat să nu fie tăiată atât de brutal în calea desfăşurării lor fieşti. Sub stăpânirea lui Ştefan stilurile arhitectonice, bizantin şi gotic, se adaptează uimitor la necesităţi organice şi la matca locală; sinteza lor nouă e în stare, prin simplitatea soluţiilor ei să comunice oricui regretul că au fost prematur întrerupte. Câte posibilităţi nu s-au stins deodată cu domnia lui Ştefan, sub care răsăritul şi apusul se întâlnesc într-o alvie atât de prielnică unei noi viziuni arhitectonice şi metafizice. Însăşi natura românească era pe drumul de a deveni, datorită bisericilor şi mănăstirilor, care se integrează aşa de grţios şi de bărbătesc în ea, o „natură-biserică”, de mare aspect pitoresc şi solar-sofianic.

Printre faptele măreţe ale Sfântului Ştefan cel Mare se numără şi una mai puţin însemnată în conştiinţa poporenilor noştri. El a înfiinţat multe mănăstiri şi schituri, a ridicat multe biserici, dar a întemeiat şi o episcopie. Şi poate că din punctul meu de vedere este fapta lui cea mai însemnată.

În timpul domniei sale, după ce a rânduit pace cu Matei Corvin, regele Ungariei, pe care de altfel îl învinsese în bătălia de la Baia, acesta, în semn de respect şi de prietenie, i-a dăruit lui Ştefan cel Mare o moşie în părţile Ciceului, o moşie mare cu 40 de sate, să o stăpânească. Iar Ştefan cel Mare n-a găsit că are ceva mai bun de făcut pe această moşie, pe acest pământ românesc aflat sub stăpânire străină, decât să zidescă două biserici şi să întemeieze o Eparhie. Aşa a luat fiinţă, sub domnia lui, Episcopia Vadului, pe care a aşezat-o sub jurisdicţia Mitropoliei de la Suceava.

Când vorbim de conştiinţa unităţii româneşti înainte de 1918, noi obişnuim să-l pomenim pe Mihai Viteazul. Şi pe drept! Dar înaintea lui, cel care a avut această conştiinţă a neamului românesc de pretutindeni, a fost Sfântul Ştefan cel Mare. El ştia că românii majoritari din Transilvania subjugată sunt români, vorbesc româneşte şi că sunt de credinţă ortodoxă. Şi a vrut să-i ajute să-şi menţină acestă credinţă şi conştiinţa de neam. Aşa se explică faptul că a întemeiat acolo, în inima Ardealului subjugat, o eparhie, o episcopie.

Au trecut veacuri. S-a împlinit cel de-al doilea război mondial şi întregirea României Mari. Atunci a fost reînfiinţată Episcopia Vadului care a funcţionat după aceea o vreme la Feleac. Se numea şi mitropolie unde, de asemenea, există o biserică construită de Ştefan cel Mare. Apoi, vitregiile vremurilor au adus înstrăinarea şi dispariţia acestei episcopii. După Marea Unire din 1918 s-a înfiinţat Episcopia Vadului, Feleacului şi Clujului ca o continuare a vechii episcopii întemeiată de Ştefan cel Mare. Primul episcop a fost Nicolae Ivan, hirotonit şi instalat în 1921. În primul an de păstorie, şi anume în septemvrie, ca să fiu şi foarte exact, la 21 septemvrie 1922, el a venit aici la Putna în fruntea unei mari delegaţii de ardeleni, preoţi şi mireni, ca să-i mulţumească Voievodului Ştefan pentru episcopia pe care el a făcut-o în Transilvania şi pe care el, Nicolae Ivan, înaintaşul meu în scaun, a reactivat-o. A fost un moment emoţionant pentru că el se petrecea în atmosfera sărbătorească a refacerii României Mari în hotarele ei fireşti, şi aşa se face că au venit aici foarte mulţi bărbaţi de stat, oameni politici, învăţaţi, demnitari, printre care şi Nicolae Iorga.

Şi iar au mai trecut nişte ani... Şi acum, după ce Ştefan cel Mare a fost recunoscut de biserica noastră drept sfânt, întărind, pecetluind denumirea pe care i-o acorda poporul încă din vremea lui, şi cronicarii, în acest an jubiliar, când s-au împlinit 500 de ani de la trecerea întru veşnicie a Sfântului Ştefan cel Mare, şi eu, urmaşul lui Nicolae Ivan, am hotărât ca tot acum în septemvrie, la numai două zile diferenţă, să viu aici în fruntea unei delegaţii pentru ca să-i mulţumim Sfântului Ştefan şi să exprimăm recunoştinţa noastră prin această Sfântă Liturghie. Inima oricărei Sfinte Liturghii este Euharistia, iar euharistia este un cuvânt grecesc care înseamnă mulţumire. Am venit să săvârşim Sfânta Taină a Euharistiei pentru ca, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care ni le dăruieşte, să-I mulţumim şi pentru darul pe care El l-a făcut Ardealului subjugat prin Sfântul Ştefan cel Mare. Am venit aici împreună cu cei doi episcopi vicari ai mei, pe care i-aţi văzut slujind împreună cu mine şi slujind împreună cu Prea Sfinţitul Gherasim Putneanul, pe care-l cunoaşteţi foarte bine; am venit cu vicarul administrativ, cu toţi consilierii, cu inspectorii eparhiali, cu conducătorii şcolilor teologice, ai Facultăţii de Teologie şi ai Seminarului Teologic, cu protopopii, cu stareţi şi stareţe, cu exarhul mănăstirilor şi cu reprezentanţi ai organizaţiilor de tineret şi de femei, cu reprezentanţii instituţiilor de binefacere pe care le patronează Arhiepiscopia noastră. Am venit cu multă dragoste şi nu ştim cum să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru acestă zi frumoasă pe care ne-o dăruieşte. Vreau să îi mulţumesc din toată inima Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, pentru binecuvântarea pe care mi-a dat-o şi ne-a dat-o ca să venim astăzi şi să slujim aici. Ne-am văzut aseară. Înalt Prea Sfinţia sa a plecat încă de aseară în zona Vatra Dornei unde are de sfinţit o biserică. A rămas să reprezinte şi să slujească împreună cu noi Prea Sfinţitul Episcop vicar Gherasim Putneanul, căruia de asemenea îi mulţumim pentru primire, pentru ospitalitate şi pentru frăţie.

Suntem, dragii mei, încă în praznicul Sfintei Cruci. Sunt sigur că, în parohiile voastre, şi aici la mănăstire, vi s-a vorbit despre însemnătatea Sfintei Cruci. Nu o voi face eu astăzi. Voi aminti doar atât: că Sfânta Cruce este deopotrivă puterea şi simbolul suferinţei şi al biruinţei. Fără Cruce, Mântuitorul Hristos nu putea să ajungă la Înviere. Nu este posibilă ziua de Paşti dacă nu trecem mai întâi prin Vinerea Patimilor. Aşa şi Mântuitorul, pentru aceasta a venit, ca să ia asupră-Şi, pe Cruce, păcatele noastre, ale tuturor, şi să le scoată de sub jugul diavolului, pentru ca să ne ofere Împărăţia lui Dumnezeu. Pe Cruce a zdrobit cu moartea pe moarte, a biruit moartea prin Învierea Sa din mormânt, Învierea Sa fiind şi arvuna sau pârga învierii noastre proprii. Noi credem şi suntem convinşi că vom învia la Judecata de Apoi pentru că Iisus Hristos a înviat înaintea noastră. Pârgă înseamnă primul sau primele fructe care se coc sau se rumenesc, se pârguiesc într-un pom. Ele sunt presentimentul şi arvuna că toate celelalte se vor coace, vor veni după ele, şi că întregul pom va da roada cuvenită. Aşa şi Iisus Hristos este numit pârga învierii noastre. Înainte de a Se înălţa la cer, când le-a vestit ucenicilor acest fapt, ei s-au întristat, şi le-a spus: Nu vă întristaţi. Mai întâi eu Mă întorc la Tatăl Meu de la Care am venit şi de Care am fost trimis, iar, pe de altă parte, şi pentru voi Mă înalţ la cer, ca să vă pregătesc vouă locuri acolo unde vă aştept şi pe voi şi de unde să vi-L trimit pe Duhul Sfânt, Care va întemeia Biserica Mea. Dacă Eu nu Mă înalţ la cer, Duhul Sfânt nu va veni. Şi dacă nu va veni, nu veţi avea nici Biserică mântuitoare. E mai bine ca Eu să plec, să Mă despart de voi, rămânând totuşi întru voi. Şi Iisus Hristos a rămas şi este în mijlocul nostru prin Euharistie, prin Trupul şi Sângele Său cu care ne cuminecăm, prin rugăciunea obştească şi prin suferinţa din lume. Orice suferind este o întrupare a unui Hristos anonim. De aceea avem grijă de săraci, şi de orfani, şi de văduve, şi de bolnavi, şi de întemniţaţi, pentru că în fiecare este şi trebuie să recunoaştem un Iisus Hristos. Acesta este sensul Crucii: suferinţă, pe de-o parte, şi înviere sau biruinţă, pe de altă parte.

Dragii mei, fiecare dintre noi poartă o cruce, în felul lui. Şi Ştefan cel Mare a purtat o cruce. Crucea lui s-a numit Moldova. Şi-a luat-o de bună voie. Şi a suferit pentru ea. În acea vreme Ardealul n-a avut un Ştefan cel Mare, dar a avut o cruce. N-a avut Ardealul pe cineva care să-i ducă crucea, şi a dus-o poporul, şi fiecare în parte, până a venit biruinţa. Aici, moldovenii au fost binecuvântaţi de Dumnezeu c-a venit el, Ştefan, să le poarte crucea, să nu doarmă el pentru ca să doarmă ceilalţi, să nu se odihnească el pentru ca să vă odihniţi voi, să rabde el de foame în campaniile militare pentru ca să nu suferiţi voi de foame. Ştefan cel Mare, sunt convins de aceasta, a venit trimis de Dumnezeu după 25 de ani de fărâmiţare lăuntrică, de lupte interne, după care Moldova urma să se prăbuşească sub jugul imperiului otoman. Ştefan a ştiut aceasta şi şi-a luat crucea pe umeri, având în sine marile virtuţi ale unui creştin. Mai întâi credinţa. Toată viaţa lui a fost plină de credinţă puternică, până şi păcatele lui le-a pus în faţa lui Dumnezeu cu umilinţă şi cu credinţă: Doamne, ăsta sunt eu, om. Tu ai să mă ierţi, că nu sunt înger. Dar eu am o altă menire aici. Păcatele mele pot fi mai multe, dar crucea este una singură. Şi pe aceea trebuie să o port pentru ca să izbăvesc acest popor de robia jugului păgân. Nu intru în istorie, pentru că o cunoaşteţi, o învăţăm din clasele primare. Dar trebuie să căpătăm noi conştiinţa credinţei acestui Ştefan cel Mare şi Sfânt. În acelaşi timp, a avut iubire. Singura lui mare iubire a fost Moldova. Cele pământeşti au fost mai multe şi trecătoare, dar marea lui iubire, pe care nu a părăsit-o niciodată, a fost Moldova. A fost înzestrat cu virtutea speranţei, a nădejdii. Când a fost deznădăjduit, a alergat la Dumnezeu. Ştim că mergea la duhovnicul său, la Daniil Sihastrul, pentru ca să primească curaj în numele lui Dumnezeu, şi să ridice el steagul de luptă ca să-şi apere ţara de duşmani şi de robie. A fost înzestrat cu smerenie, dragii mei. Când era biruitor într-o bătălie, Îi mulţumea lui Dumnezeu cu recunoştinţă, iar când se întâmpla, rareori, să fie înfrânt o spunea deschis: asta a fost pentru păcatele mele. Nu se poate o smerenie mai mare, ca el, voievodul, stăpânitorul, să-şi ia asupra lui responsabilitatea păcatelor supuşilor săi. Modelul a fost Iisus Hristos, Cel care Şi-a asumat păcatele noastre, şi, cum spune Sfântul Pavel, a acceptat să devină El Însuşi păcat, pentru ca noi să nu mai fim păcătoşi. În acelaşi timp a avut demnitate. Vitejia este a eroului, demnitatea este a omului. Nu a îngenunchiat şi nu şi-a părăsit demnitatea nici atunci când alţii au vrut să-l umilească. Demnitatea lui era demnitatea lui Dumnezeu şi demnitatea ţării pe care o păstorea. Demnitatea lui era demnitatea Moldovei. Şi aici a avut exemplu în Domnul Iisus Hristos, Cel care spusese cândva: Dacă cineva îţi dă o palmă, întoarce-i şi obrazul celălalt. Atunci când S-a găsit în faţa judecăţii şi cineva, un servitor, I-a dat o palmă, nu i-a întors obrazul celălalt, ci l-a mustrat, blând, dar l-a mustrat: Dacă am vorbit rău, spune-Mi ce-am vorbit rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi? Atunci nu mai era Iisus cel smerit, ci era Dumnezeu cel demn. El apăra demnitatea dumnezeirii Lui şi demnitatea Bisericii pe care avea să o întemeieze. Iar Ştefan cel Mare a fost un om demn. Ce însemnează un om demn? Un om care impune respect, dar nu prin ordin, ci prin consens. Un om care prin toată purtarea lui, prin toată statura lui morală este respectat, pentru că cei care-l respectă simt nevoia să-l respecte, nu pentru că ar fi avut un ordin.

Ştefan cel Mare şi Sfânt este bărbatul de stat desăvârşit, cel care are credinţă în Dumnezeu, cel care are iubire pentru neamul său până la jertfă şi cel care este demn în numele neamului său. Să nu uităm că Ştefan cel Mare a primit o rană de la o săgeată duşmană otrăvită în timp ce-şi apăra ţara, rană pe care a purtat-o toată viaţa şi din cauza căreia a şi murit. Credeţi că este simplu să porţi în trupul tău o rană care scoate puroi şi te doare tot timpul şi te face să şchiopătezi atunci când vrei să mergi drept? El a purtat-o cu demnitate, cu fruntea sus.

Acesta este modelul bărbatului de stat pe care ni-l prezintă nouă Ştefan cel Mare astăzi şi pe care-l recomandăm tuturor bărbaţilor de stat, actuali şi viitori. Să ai credinţă în Dumnezeu, adică credinţa că deasupra ta, care eşti conducător de popor, există o instanţă care te judecă şi îţi cumpăneşte faptele. Credinţa că nu este la discreţia ta să faci tot ce vrei într-o ţară şi cu un popor, şi că este o cumpănă deasupra ta care te transcende şi de care trebuie să asculţi. Fără acestă conştiinţă poţi fi un dictator, dar nu un conducător de stat. Să ai iubire pentru poporul tău, pentru jertfă, să accepţi chiar să ai o rană în trup sau în suflet şi s-o duci cu ea, de dragul ţării pe care o cârmuieşti şi a poporului care-şi pune încrederea în tine. Şi să ai demnitate. Fără acestă demnitate un om poate fi un strălucitor om politic, dar nu un adevărat bărbat de stat. Îi îndemnăm pe toţi ai Bisericii şi ai nebisericii să şi-l propună pe Sfântul Ştefan cel Mare drept model de credinţă, de iubire, de speranţă, de smerenie şi de demnitate. Aşa vom birui.

Iubiţii mei, voi încheia printr-un fragment din cuvântarea pe care înaintaşul meu, Episcopul Nicolae Ivan, a ţinut-o aici la Putna, cu aproape exact 82 de ani în urmă. Spunea aşa, iar cuvintele lui sunt şi cuvintele mele:

Eparhia Vadului, al cărei ctitor ai fost în viaţa ta plină de fapte bogate şi măreţe, se prezintă azi în haine de sărbătoare la mormântul tău, cu genunchii plecaţi şi cu inimă smerită, ca să ridicăm rugăciuni pentru sufletul tău, şi să ne închinăm memoriei tale, preaslăvindu-ţi faptele. Am venit să ne inspirăm din duhul vremilor în care ai trăit, să ne înarmăm cu puterea credinţei de care ai fost stăpânit când ai zidit 44 de biserici şi mănăstiri adăpostitoare ale credinţei strămoşeşti ca mulţămită lui Dumnezeu că ţi-a ajutat să înfrângi tătarii, leşii, turcii şi pe unguri. Am venit să punem făgăduinţă că până la suflarea noastră cea de pe urmă vom fi străjerii credinţei pe care tu ai apărat-o prin întemeierea Episcopiei Vadului în părţile Ciceului pe care ţi le-a dăruit Matei Corvinul în semn de respect pentru armele tale biruitoare.

Caută din înălţimea ochiului Tău, Bunule, şi revarsă darul Tău cu îmbelşugare asupra celor ce am venit să aducem prinos de mulţămită lui Dumnezeu şi lui, cel ce cu braţ înalt a sporit ogoarele, satele şi oraşele, a întărit bisericile, a aşezat mănăstirile, şi în 36 de războaie, purtate cu rezultate strălucite, ne-a dat pildă vie de luptă şi de jertfă creştinească spre mărirea lui Dumnezeu şi a neamului nostru românesc.

Fă, Doamne, ca să-l avem de-a pururi înaintea ochilor noştri ca exemplu al iubirii de ţară şi de glia stămoşească, ca hotarele pe care le stăpânim astăzi să fie hotare neclintite, cum neclintit are să rămână în noi credinţa în Dumnezeu, Cel care ne-a încredinţat o misiune pe pământ, misiunea de a răspândi cultura, civilizaţia şi pacea pe pământul udat de lacrimile strămoşilor noştri.

Binecuvântată fie sfinţenia lui Ştefan cel Mare, binecuvântaţi să fie cei ce cred şi-l cinstesc prin închinare, binecuvântarea lui Dumnezeu să fie peste noi şi peste voi toţi, cu al Său dar şi a Sa iubire de oameni, acum şi în nesfârşiţii veci. Amin.