Centru de cercetare si documentare
Analele Putnei



Acum se ascultă:  IPS Bartolomeu - Despre colinde (II)   

Legende


Evlavia populară a transpus în poveste viaţa de luptă, înţelepciunea, dreptatea, dragostea de popor, vitejia, opera de ctitorire a voievodului. Luptele de la Podul Înalt, Războieni, cele cu tătarii, turcii, ungurii, polonii, cetăţile Sucevei, Neamţului, mănăstirile de la Putna, Voroneţ, şi alte nume şi locuri din istoria concretă a Sfântului Ştefan le regăsim în istoria povestită a poporului.
Mai jos sunt redate câteva dintre aceste legende, iar în număr mai mare le găsiţi grupate în volumul „Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în legendă”, pe care îl puteţi descărca integral (PDF, 4Mb).

Stejarul din BorzeştiPovestea VranceiDaniil Sihastrul
Legenda Mănăstirii Putna


Stejarul din Borzeşti

A fost odată un timp, pe când Molna şi Prutul nu făceau hotar între trei ţări surori, pe când bourul moldovenesc era singur stăpân pe o ţară largă, îndemânatică, locuită de un popor ager şi pământean.

De pe atunci şi până în zilele noastre rămas-a vorbă din tată-n fiu, cum că se încinsese odată un joc de copii pe şesul Trotuşului, nu departe de satul Borzeşti, pe un soare frumos de primăvară. Ceata copiilor era împărţită în două tabere, una înfăţişa tabăra tătarilor sub comanda lui Gheorghe, un copilandru cu plete negre şi cu ochi de mure, iute şi neastâmpărat ca Trotuşul ce se prăvale de la munţi; cealaltă era tabăra moldovenilor sub comanda lui Ştefan, un copilandru cu plete castanii, cu ochii albaştri gânditori şi cu inima cutezătoare. Gheorghe era fecior de ţăran şi Ştefan, fiu de domn.

Amândouă taberele, înarmate până-n dinţi cu puşti de soc, cu săbii de şindrilă, cu suliţe de trestii, se băteau amarnic între ele, de clocoteau văile Trotuşului şi se speriau toţi graurii din tufărişuri. Iar comandanţii, călări pe fugari aprigi de nuiele, alergau când la aripa dreaptă, când la aripa stângă a oştirilor înşirate, şi-şi îmbărbătau soldaţii la luptă.

A ţinut cât a ţinut bătălia nehotărâtă, dar, în sfârşit, copilul cel cu ochii albaştri gânditori, care avea darul de a se război de la tatăl său, învinse pe tătari, prinse pe hanul lor, pe neastâmpăratul Gheorghe, şi-l legă de un stejar bătrân, martor de cea dintâi izbândă a viitorului domn.

Apoi toţi hatmanii şi căpitanii lui Ştefan se adunară împrejurul stejarului şi prinseră să judece pe hanul tătărăsc, unii pentru vreo minge furată, alţii pentru vreo cetate de hârtie dărâmată, tot fapte rele ce nu puteau fi iertate; iar bietul han, cu ochii plecaţi în jos, îşi aştepta osânda, abia stăpânindu-se de râs.

În sfârşit, Ştefan, după ce ascultă părerea mai marilor oştirii sale, zise cu sprâncene încreţite:
– Porunca domniei mele este să-l spânzuraţi de creanga cea de sus, ca să fie pildă şi altor neamuri!
Apoi nenorocitul han a fost legat cu o frânghie de subsuoară şi ridicat pe creangă în sus în salvele puştilor de soc şi în strigătele de bucurie ale oştenilor învingători.

Dar, o, Doamne, ce se aude?... Ce clocot aduc apele Trotuşului din sus? Un vifor se stârneşte de puterea căruia se leagănă în văzduh micul han tătărăsc şi pământul prinde să se clatine şi să sune parcă s-ar fi răsturnat stâncile cele mari de la obârşiile Trotuşului.

Iar în timp ce Ştefan şi întreaga lui oştire stăteau nedumeriţi de vuietul ce se apropia, în timp ce micul Gheorghe în braţele văzduhului se gândea la cei ce-s spânzuraţi aievea, deodată se văzu o ceată nenumărată de adevăraţi tătari venind în goana mare a cailor spre dânşii… Ş-atunci…, vai! Toţi copiii, cuprinşi de groază, apucară la fugă care-ncotro, uitând pe micul Gheorghe, care, atârnat de creanga stejarului, zâmbea încă de nevinovăţia lui, neştiutor de urgia ce-l aştepta. El zâmbea încă…, dar atotvăzătorul soare încetă a zâmbi, căci, în acel moment, o sută de săgeţi şi o sută de suliţi se înfipseră în trupul lui. Cerul se posomorî, frunzele şi crengile copacului pătate de sânge copilăresc se clătinară înfiorate.

Treizeci de ani au trecut după această întâmplare şi micul Ştefan, schimbând sabia de lemn pe paloşul de oţel, se urcă de pe treaptă pe treaptă pe scara lumii, până ce ajunse să fie numit la Direptate domn al Ţării Moldovei, înscăunat şi miruit de mitropolitul Teoctist. Astfel, făcându-se însuşi ţiitor peste toată ţara, începu viaţa grea şi anevoioasă, tot în războaie şi osteneli, căci ţara, fiind bogată, largă şi îndemânatică, deştepta sete tuturor vecinilor.

Dar cu cât nevoile veneau peste dânsul, cu atât inimoşia lui creştea. Şi-a voit Dumnezeu ca el să meargă din biruinţă în biruinţă şi numele lui să se mărească tot mai mult, încât să răzbată peste hotarele Moldovei, departe într-asfinţit şi să răzbată pătura veacurilor până la noi. Iar el, domn drept, credincios şi pământean, de fiecare biruinţă înălţa câte o biserică spre mărturie nepieritoare de trăinicia neamului nostru şi de bunătatea lui Dumnezeu. Mulţi ani domni Ştefan cel Mare, în care timp aşeză cu nestrămutare temeliile stăpânirii noastre asupra câmpiilor Dunării, pecetluind şi sfinţind această stăpânire cu sângele vărsat. Dar tot nu avea linişte! Un gând îndărătnic îl urmărea din copilărie, gândul micului Gheorghe ucis de tătari; şi oriunde s-ar fi dus, orice ar fi făcând, chipul cel oacheş şi drăgălaş se înfăţişa necontenit, cerându-i parcă răzbunare.

Iată că, într-una din zile, i se aduce vestea cum că o mulţime de oaste tătărască a năvălit în ţară peste apa Nistrului, pustiind pământul, răpind cârdurile de vite, dând foc satelor şi girezilor de pâine, robind femeile şi copiii.

Iute Ştefan îşi tocmi oastea şi le ieşi înainte la satul Lipinţi. De data asta nu mai era ca acum treizeci de ani, pe şesul Trotuşului, la stejarul din Borzeşti, era o adevărată bătălie cu tătarii. Ştefan cel bălan, cu ochii albaştri gânditori, călărea nu ca atunci pe o nuia de alun, ci pe un cal aprig de soi moldovenesc şi alerga ca un fulger în toate locurile unde era bătaie, vârându-se unde era primejdia mai mare.

Şi-n loc de săbii de lemn se-ncrucişau acum săbii de fier, şi-n loc de puşti de soc, detunau tunuri cu schijă, încât se-negrea văzduhul de fum, de uneori nu se mai vedea om cu om. Până-n cer se înălţa răsunetul restriştei de pământ; iar tătărimea, cuprinsă din două părţi, se măcina şi se mistuia ca pleava într-un vârtej de două furtuni ce se ciocnesc. Roşu era soarele sus, ca în timp de grea cumpănă, roşu era pământul jos de sângele ce gâlgâia.

Dar sufletul bătăliei, acel ce vedea şi stăpânea toate, era chipul bălan al lui Ştefan, care se arăta în tot locul ca o icoană de îmbărbătare, dând inimă oştenilor lui şi făcându-i să meargă cu încredere la biruinţă sigură.

Şi în adevăr, desăvârşită a fost biruinţa moldovenilor, căci n-apucase a asfinţi soarele şi întreaga urdie tătărască a fost sfărâmată şi robită, fiind prins însuşi şeful lor, fiul hanului tătărăsc de peste Volga.
Iar Ştefan a dat laudă lui Dumnezeu şi a trimis sol de bucurie soţiei sale Evdochia, sora ţarului Simeon.

Apoi nu trecu mult timp după aceasta şi, auzind bătrânul han de peste Volga despre nimicirea oştirii sale la Lipinţi, trimise lui Ştefan soli încărcaţi cu odoare pentru răscumpărarea fiului său din robie, iar Ştefan răspunse solilor că-i va da drumul dacă s-or învoi la aceasta mai marii oştilor lui, care vor fi adunaţi şi întrebaţi pe malul Trotuşului, la satul Borzeşti.

Era o zi frumoasă, o adevărată zi de primăvară, ziua în care Ştefan îşi adună hatmanii şi căpitanii pe malul Trotuşului sub bătrânul stejar unde micul Gheorghe fusese ucis de tătari.

Trist părea acum copacul şi gârbovit, atât sub povara celor treizeci de ani trecuţi peste creştetul lui, cum şi de dureroasa aducere-aminte a faptului ce l-a însângerat. De altfel nimic nu era schimbat: acelaşi câmp verde înflorit, aceleaşi ape iuţi şi neastâmpărate ale Trotuşului, care curg fără odihnă pe aşternutul lor de prund, acelaşi soare dulce şi zâmbitor care a dezmierdat odinioară jocul cel nebunatic de copii. De acelaşi stejar sta acum legat un adevărat tătar, fiul hanului Mengli Gherei de peste Volga, şi roată împrejurul lui erau mai marii oştirilor lui Ştefan: hatmanul Arbore, hatmanul Şendrea, aprodul Purice, logofătul Tăutu, vornicul Boldur şi alţi mulţi oşteni şi oameni de frunte. Iar în mijlocul lor, drept în faţa tătarului, sta însuşi Ştefan, copilandrul de altădată, peste capul căruia, de asemenea trecuseră cei treizeci de ani ce-au gârbovit stejarul, însă din mlădiţa de copil crescuse acum un alt stejar mai falnic, cu ramuri întinse de la munţi şi până la mare, la umbra cărora se adăpostea un popor întreg de plugari şi oşteni. Iar mai la o parte stăteau solii lui Mengli Gherei, cu darurile de peste Volga.
– Voi hatmani şi căpitani! zise Ştefan, încreţind din sprâncene. V-am adunat aici, ca să dau în judecata voastră pe fiul hanului tătărăsc şi să hotărâţi voi înşivă de i se cuvine iertare ori pedeapsă. Sunt acum treizeci de ani, eram mic şi mă jucam sub acest bătrân stejar cu un copil, Gheorghe, din Borzeşti, când deodată năvăli fără veste asupra noastră Mengli Gherei, hanul tătarilor de peste Volga, cu o urdie nenumărată şi ucise fără milă pe nevinovatul Gheorghe. Iată că acum, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al vostru, fiul aceluiaşi han a căzut prins în mâinile noastre, după ce şi el ne-a călcat ţara fără dreptate, a ars mulţime de holde şi sate, a ucis mulţime de femei şi copii. Părintele său ne trimite soli şi daruri pentru răscumpărarea lui. Las la voia şi înţelepciunea voastră să hotărâţi ce i se cuvine!

Atunci toate frunţile se posomorâră, toţi ochii se pironiră asupra tătarului care, în momentul acela, avu neauzita obrăznicie să stupiască asupra moldovenilor, făcându-i „câini”. Iar bătrânul hatman Arbore zise următoarele:
– Măria Ta!… N-am avea ce face cu viaţa acestui tătar, ce ne batjocoreşte, căci ţara s-a adăpat cu îndestul sânge păgânesc şi sângele unuia mai mult n-ar spori cu nimic roada pământului nostru. Dar acest unul este fiul hanului tătăresc şi Măria Ta, care te lupţi de atâţia ani pentru întemeierea neamului nostru, eşti dator să faci dintr-însul pildă, ca să meargă vestea peste cele patru hotare ale ţării, cum că oricine seamănă moarte pe pământul nostru, moarte culege!

Atunci toţi într-un glas strigară: „La moarte, la moarte!”…
Iar Ştefan, întorcându-se către solii lui Mengli Gherei, le zise:
– Duceţi-vă cu daruri cu tot la stăpânul vostru şi spuneţi-i că atât de mult s-a scumpit capul fiului său prin sângele creştinesc ce a vărsat, încât el nu are îndestulă avere ca să-l poată răscumpăra. Iar dacă vrea să-l întâlnească în locul unde s-a dus, atunci să se încumeteze să ne calce hotarele.
Apoi, după porunca lui, fiul vestitului han tătărăsc Mengli Gherei de peste Volga, stăpânul Crimeii şi al Ucrainei, spaima polonilor şi a moscoviţilor, fu ridicat în sus, cu mâinile legate la spate şi spânzurat de aceeaşi creangă, de care se legăna altădată micul Gheorghe, când fu străpuns de săgeţile tătărăşti; şi atunci surlele şi darabanele îi făcură cinstea de pe urmă şi o salvă puternică de sâneţe, împrăştiind vestea morţii lui, făcură să salte apele Trotuşului.

Iar Ştefan, judecând că bătrânul stejar şi-a îndeplinit menirea, deoarece frunzele şi ramurile lui cu sânge au fost spălate de sânge, a poruncit să i se dea foc şi-n locu-i a zidit, în amintirea tovarăşului său din copilărie, o biserică cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

De atunci şi până astăzi multe s-au întâmplat, căci patru sute de ani trecut-au peste ţară întovărăşiţi de nevoi şi nevoi, dar încă şi astăzi, când merg călătorii să vadă biserica cea neagră din Borzeşti, simt o tainică strângere de inimă, aducându-şi aminte că pe acele lespezi de piatră a călcat odinioară piciorul lui Ştefan, care a fost sufletul de viaţă, cheagul neamului românesc, şi astăzi ochii lor parcă văd răsărind din întunecimea bolţilor, marea lui umbră care de-acum va pluti peste noi în adânca viitorime, ca un duh apărător.

Sus


Povestea Vrancei

De mult, pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, pe când Ţara Românească nu era unită încă şi ţinuturile Munteniei şi Moldovei aveau fiecare domnii lor, a fost o luptă mare între plăieşii lui Ştefăniţă şi armia turcească, care năpădise ca frunza şi iarba pe pământul Moldovei.

Bătălia a fost aprigă şi, din cauza numărului prea mare de duşmani, faţă de oastea lui Ştefan, moldovenii au căzut biruiţi.

Voievodul, amărât în suflet de această pierdere, fugise din faţa puhoiului vrăjmaş, ca să nu fie prins şi, rătăcind singur prin munţi, a ajuns pe valea Putnei.

Pe atunci, în Vrancea nu erau sate cu lume multă, ca în vremea de astăzi şi nici locuri goale şi dealuri chelbaşe, cum se văd acum. Codrii stăpâneau mai peste tot şi abia unde şi unde câte un pâlc de case se găseau înşiruite şi ascunse pe la poalele pădurilor, lăturiş cu scurgerea apelor, iar oamenii erau mai toţi ciobani, care-şi păşunau oile prin golurile şi poienile munţilor.

După atâta umblătură prin codri, nimeri prin asfinţitul soarelui la o casă de pe dumbrava Bârseştilor.
Aici, o babă bătrână torcea dintr-un fuior de cânepă pe prispa casei.
– Bună ziua, bătrânico, zise voievodul descălecând şi legând calul de ţâţâna porţii.
– Bună să-ţi fie inima, voinice, răspunse blând bătrâna care, uitând să mai tragă fir din caier, privea mirată pe viteaz, căci nu-l cunoştea cine este.
– Fă bine, mătuşică, de-mi dă ceva de mâncare şi lasă-mă să mă odihnesc puţin, că tare am ostenit de când umblu pe coclaurile astea.

Baba, fără să mai facă vorbă multă, puse masa şi îi dete străinului să îmbuce lapte cu mămăligă şi brânză de oi, repezindu-se apoi la coşar de aşeză armăsarul la iesle.

Când se înapoie în casă, găsi pe străin culcat. Se aşezase pe o laviţă, aşa îmbrăcat cu sarica cum se afla şi aţipise, căci, după cum se cunoştea pe trăsăturile feţei, era tare obosit.

Îl privea acum nedumerită baba şi nu înţelegea cine să fie străinul acesta cu părul bălai şi cu faţa rumenă şi frumoasă, de a rătăcit tocmai prin inima codrilor aceştia, unde doar mocanii de aici sălăşluiau în voie cu oile lor, fără să le tulbure cineva liniştea.

Tot uitându-se aşa cu luare-aminte, bătrâna observă că voinicul purta haine ostăşeşti de domn, cusute în fireturi şi aur, pe sub sarica greoaie de lână de oaie, care se lăsase puţin la o parte, dezvelindu-i pieptul de viteaz.

Îndată îşi dădu cu ideea că nu poate să fie altul decât Ştefan Vodă, domnul Moldovei, despre care auzise că fusese învins de turci într-o bătălie, că oastea i-a fost risipită şi alungată, iar el s-a retras în munţi.

Fără să mai stea pe gânduri, porni la fugă până la stâna din vale, ca să-şi vestească feciorii, lăsând pe Ştefan Vodă singur, să se mângâie cu somnul.

Baba avea şapte feciori voinici, tot unul şi unul, nalţi, spătoşi şi vânjoşi, care nu se temeau de nimeni în calea lor. În ei îşi pusese acum nădejdea şi, ajungând la stână, le povesti cele întâmplate cu voievodul, îndemnându-i ca să plece cât mai curând şi, răscolind ţinutul Vrancei, să strângă pe toţi voinicii plaiului acesta, cu care Ştefan să pornească la luptă şi să alunge pe turci din ţară.

De cuvânt, feciorii babei, toţi şapte, se răspândiră în şapte părţi ale Vrancei, buciumând pe văi şi dealuri, până a doua zi în zori, strângând fiecare câte o ceată de voinici, cu care se lăsară pe dealul Dumbrăvii.

Dimineaţa, când baba îşi văzu feciorii venind, deschise larg uşa de la odaia în care se afla Ştefan Vodă şi voioasă zise:
– Măria Ta, nu fi întristat. Scris este ca un aşa de bun viteaz să nu rămână învins de mâna duşmanului. Ia te uită cum îţi vin ostaşii cu care vei învinge lifta păgână.
Ştefan ieşi în prag şi rămase mirat când văzu curgând din toate părţile cete de voinici, înarmaţi cu lănci şi arcuri, coase şi topoare ce străluceau în razele soarelui de-abia răsărit.
– Dar de unde sunt aceşti voinici, bătrâno, şi cine i-a adunat aşa?
– Sunt plăieşii Vrancei, Măria Ta, şi vin cu toţii ca să porneşti cu ei la luptă. Te-am văzut cât de amărât erai când ai venit aseară şi ştiam că oastea ţi-a fost nimicită în luptă cu turcii. De aceea am trimis pe cei şapte feciori ce-i am şi, uite, până dimineaţă ţi-au strâns oaste nouă în loc, toţi voinici şi dornici de luptă.
Apoi, chemându-şi feciorii lângă ea, urmă:
– Aista-i Bodea, aista Spirea, celălalt Negrilă, apoi Bârsan, Spulber, Pavel şi cu Nistor. Toţi sunt feciorii mei şi acum ţi-i dau Măriei Tale. Cu ei şi cu întreaga ceată ce au adunat, mergi fără teamă şi-i vei scoate pe duşmani din ţară.
Acum, privea mândru la oştenii aceştia adunaţi în pripă în jurul său, care i se părură vrednici de luptă, apoi, întorcându-se către babă, îi zise:
– Dar cum te numeşti, bătrâno?
– Tudora Vrâncioaia.
– Să trăieşti, mătuşă Tudora, şi Dumnezeu să-ţi dea sănătate, pentru sprijinul şi dragostea de ţară ce arăţi.
Apoi, îmbărbătându-şi oastea adunată, plecară cu toţii peste dealuri şi străbătând codrii la vale, izbi în coastă pe vrăjmaşi.

Toţi s-au luptat voiniceşte, Ştefan Vodă era printre cei dintâi, înconjurat de flăcăii Vrâncioaiei, care se luptau ca nişte lei, lovind în dreapta şi în stânga tigvele păgâne care cădeau ca bostanii, înroşind pământul.
Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, Ştefan a învins şi de data asta pe turci, izgonindu-i din ţară afară.
Atunci, de bucurie, voievodul se puse de petrecu şi veseli cu ostaşii săi, iar în urmă chemă lângă el pe cei şapte feciori ai Vrâncioaiei şi le zise:
– Flăcăi, cu voi am câştigat izbânda şi am alungat pe vrăjmaşi. Dacă nu nimeream la casa mamei voastre, multă vreme turcii ne secătuiau ţara. Sunteţi vrednici de răsplata domnească. Iată, voi sunteţi şapte fraţi iar în Vrancea sunt şapte munţi. Ai voştri să fie în veci, cu văi, cu ponoare şi tot ce se află acolo. Întoarceţi-vă, dar, înapoi în codrii voştri şi să-i stăpâniţi sănătoşi, din neam în neam; iar mamei voastre duceţi-i multă sănătate din partea voievodului Ştefan, care la vreme de strâmtorare a găsit la casa ei pat pentru odihnă şi braţe vitejeşti de luptă.
Le făcu ocolniţă pe piele de viţel, scrisă cu litere de aur, pentru dania domnească, document în puterea căruia fiii Vrâncioaiei ajunseră stăpânii Munţilor Vrancei, de la Trotuş până în valea Bâsca a Buzăului.

Şi de atunci, fiecare din cei şapte fraţi, înapoindu-se pe plaiurile Vrancei, s-au aşezat la poalele munţilor, întemeindu-şi fiecare sate, după numele lor: Bodeşti, Spireşti, Negrileşti, Bârseşti, Spulber, Păuleşti, Nistoreşti.


Sus


Daniil Sihastrul

În vremile vechi, se zice că mai mulţi călugări evlavioşi, care se strânseseră într-un loc singuratic şi înconjurat cu păduri străvechi, clădiseră o mănăstire. Ei îşi durară mănăstirea din bârne groase din stejar trainic în apropierea şi spre asfinţit de satul Vicovul de Sus, pe locurile lui şi o închinară Sfântului Laurenţiu.

Călugării se rugau lui Dumnezeu Sfântul pentru iertarea păcatelor lor şi ale oamenilor. Ca să-şi agonisească cele puţine, însă cu totul trebuincioase pentru nevoile vieţii, lucrau fel de fel de meşteşuguri.

Dintre aceşti vrednici părinţi era ieromonahul Daniil, cel mai evlavios şi iscusit. Şi el se îndeletnicea cu cioplirea de linguri din lemn de paltin.

Lingurile le vindea prin satele învecinate şi aşa îşi agonisea el puţina pâine cea de toate zilele. Cele ce-i mai rămâneau de prisos de la vânzarea lucrului mâinilor lui şi din cele ce-i aduceau bunii creştini ca răsplată pentru sviştănii, dezlegări, cărţile lui Lazăr, cetanii ş.a. împărţea săracilor, văduvelor şi orfanilor. Era un adevărat părinte duhovnicesc!

Auzise cuviosul Daniil, care de obicei petrecea numai în post şi rugăciune, că în Siret, care era al treilea sat de la Vicovul de Sus, s-ar strânge oamenii într-o zi anumită din săptămână, ca să se desfacă de cele ce au de prisos şi-şi cumpără cele ce au de trebuinţă. Şi având şi Daniil o mulţime de linguri gata, pe care nu le putea desface prin satele din apropiere, se hotărî să-şi cerce norocul cu marfa lui în Siret.

Se duse, deci, pustnicul la stareţ să-şi ceară binecuvântarea şi poslovenia pentru călătorie, fără de care n-ar fi îndrăznit el să facă, Doamne fereşte, nici un pas afară de mănăstire.

Ajungând Daniil în Siret, îşi vându îndată marfa ce-o lucrase şi pe care o adusese într-o pereche de desagi în spate. Dar, cu toate că-şi vându îndată lingurile, el de aici nu scăpă cu una cu două. Creştinii din partea locului şi cei de primprejur, auzind că Daniil se află în mijlocul lor, nu-l lăsară. Ei îl rugară, unul pentru o molitvă a Sfântului Vasile, altul sviştanie pentru bolnav, celălalt pentru dezlegarea şi măsluirea unei femei ce trăgea de moarte ş.a. Vestea că rugăciunile lui Daniil sunt primite înaintea lui Dumnezeu şi că-i de folos celor bolnavi se duse în toată Ţara Moldovei, de aceea îl şi îmbulzeau creştinii. Şi, adică, ce avea să facă bietul călugăr, trebuia să le facă tuturor după dorinţă. Ştia el că astfel se prea întârzie şi trece sorocul vremii pentru care îl învoise stareţul să fie înapoi dar el nădăjduia în Dumnezeu şi în bunătatea proistosului său. El se gândi că este dator să ajute celor ce suferă de boli, să le aline durerile trupeşti şi sufleteşti şi apoi că din prisosul darurilor creştinilor va avea de unde ajutora pe cei săraci, aşa că rămase pe la creştini şi zăbovi o zi peste vadea.

Întorcându-se Daniil a patra zi acasă şi ducându-se înaintea stareţului, el, fără să asculte dezvinuirea lui, îl mustră aspru pentru întârziere şi-l opri de-a ieşi din mănăstire un timp îndelungat.

Bietul Daniil, deşi se ştia fără de vină mare, primi cu supunere mustrarea aspră a stareţului şi pedeapsa cea grea, dar se hotărî în sine, ca pedeapsă pentru că a încălcat porunca stareţului şi a întârziat cu o zi, ceea ce nu i se întâmplase niciodată înainte, să se tragă până la sfârşitul vieţii în fundul munţilor, într-un loc cu totul neumblat şi pustiu şi să se facă sihastru. Şi aşa şi făcu. Se trase, adică, într-un codru necălcat de picior de om, care era între munţii de la asfinţit-miazănoapte de la mănăstirea Sfântului Laurenţiu şi într-o depărtare ca de un ceas şi mai bine.

Aici află Daniil un locşor ce-i venea la îndemână, fiindcă una: locul era pustiu; al doilea: lângă el curgea în vale un pârâu cu o lingură de apă, şi al treilea: că aici codrul era plin de stânci uriaşe. Şi mai ales această de pe urmă însuşire a locului se lovea cu dorinţa lui ca să se facă sihastru. El, adică, se hotărî să-şi scobească într-o stâncă de aici o chilie, unde să se poată adăposti de greul iernii, de ploi şi de fiarele cele răpitoare. Ani întregi petrecu bietul sihastru în genunchi cu dalta-n mână, cioplind necontenit şi din greu în vârtoasa stâncă. După o muncă straşnic de grea, ostenitoare şi îndelungată îşi văzu şi el sfârşită chilia cu ajutorul lui Dumnezeu, la care nădăjduia mereu. Această chilie se poate vedea şi astăzi în Putna.

Pe când petrecea Daniil într-o seară întunecoasă în fundul stâncii sale în genunchi şi se ruga lui Dumnezeu, iar afară se auzea fiorosul urlet al lupilor şi urşilor, zice că bătea cineva la uşa chiliei. Daniil, că cine-i, iar de afară răspunse un glas, că este Ştefan Vodă, domnul Ţării Moldovei, care de la vânătoare prin munţi a rătăcit de soţii lui. Şi fiind afară grozav de întuneric, nu poate afla cărarea, deci se roagă să-l primească la masă. Sihastrul deschise uşa chiliei şi-l primi bucuros pe Vodă să rămâie. În acea noapte, zice-se, Daniil l-a înduplecat pe Ştefan Vodă să ridice în acele locuri lui Dumnezeu locaş şi Dumnezeu îi va ajuta la toate treburile lui. Şi Ştefan Vodă primi voios sfatul sihastrului. Era doar un om evlavios şi cu frica lui Dumnezeu, cum rar este altul şi zidise şi mai înainte încă multe locaşuri dumnezeieşti.

Începu, deci, să zidească şi aici o mănăstire falnică, pe care, sfârşind-o, o numi a „Putnei”, după pârâul ce curge alături spre vale.

Cum se isprăvi mănăstirea Putna, curseră la ea şi o mulţime de călugări de prin toate mănăstirile şi schiturile din ţară, aşa şi din cea a Sfântului Laurenţiu din Vicovul de Sus. Aceasta de acum înainte rămase pustie şi cu vremea clădirile ei începură să se risipească. Biserica cea de stejar a mănăstirii zice să se fi mutat mai târziu în alt sat, al cărui nume s-a uitat cu vremea cu totul. Aşa că nu a rămas nimic din această mănăstire şi nimeni n-ar şti că ea cândva, în timpuri, a fost, dacă poporul nostru nu ne-ar fi păstrat istoria şi pentru aceea poartă locul numele „Laura”, scurtat din Laurenţiu.

Daniil zice că să fi proorocit că în satul Vicovul de Sus poporul astfel se va înmulţi, că va fi nevoie ca biserica sătească mereu să se adauge şi să se mărească de trei ori de cum era, ba că va veni vremea când se va zidi chiar pe acel loc, pe care a fost mănăstirea Sfântului Laurenţiu, o biserică sătească.

Sihastrul Daniil, după ce s-a zidit mănăstirea Putna şi s-a urzit acolo un sătişor de 12 familii, a părăsit chilia lui din stânci şi s-a făcut nevăzut. Se povesteşte că s-a aşezat într-o pustietate mai mare, precum îşi pusese el canonul, când cu probozania stareţului, ca până la sfârşitul vieţii să petreacă în adâncă singurătate.

Zice că el s-a statornicit pe un loc pustiu şi sălbatic, pe pârâul Voroneţului sau pe apa Corbului. Aici petrecea ca şi în chilia lui de stâncă de pe Putna, în post, rugăciune, învăţarea celor ce veneau la el. Aici s-a mai întâlnit Daniil cu Ştefan Vodă după bătălia cu turcii de la Valea-Albă sau Războieni. Ştefan, în nevoia lui, l-a rugat pe Daniil să-l sfătuiască; Daniil i-a zis să-şi strângă oastea, să se lupte cu duşmanul, că va învinge, dacă va făgădui să zidească pe acele locuri un locaş lui Dumnezeu.

Ştefan Vodă ascultă sfatul sihastrului, învinse pe turci şi zidi pe apa Corbului (Voroneţului) o mănăstire frumoasă, numită a Voroneţului, ca mulţumită pentru izbânda câştigată cu ajutorul lui Dumnezeu.

Sus


Legenda Mănăstirii Putna

Cică trăia în chilia aceasta un călugăr: Daniil Săhastru. Îi zicea lumea săhastru, pentru traiul său singur. Acesta a fost coborât din cer de Dumnezeu pentru a face bine oamenilor rătăciţi prin pustietatea aceasta. El nu mânca aproape nimica.

Într-o seară veni peste dealul acesta, pe apa Viţeului, Ştefan şi cu un argat de-al său. El a fost dovedit de duşmani şi căta loc de odihnă. Şi s-a aşezat să se odihnească pe piatra aceea mare. Cum sta el aşa, iacă vede o lumină în fereastră la săhastru, căci atunci el îşi făcea rugăciunea sa de seară. Îndată ei merg către chilie, căci erau tare flămânzi.

Ajunşi acolo, Ştefan bate în uşă.

– Cine-i acolo? întreabă Daniil.
– Om bun, răspunde Ştefan.
– Dacă e om bun, să intre!

El intră înăuntru.

– Ce ai păţit, de-ai venit şi pe la mine?

Năcăjit şi amărât cum era, nu zise nimic.

– Eu ştiu ce-i cu tine. De mă asculţi ce ţi-oi spune eu, să ştii că dovedeşti păgânătatea. Altminteri e rău!
– Jur pe feciorul meu că ţi-oi asculta toate poruncile!
– Atunci, pune urechea la piciorul meu cel stâng! Ce auzi?
– Ce s-aud? Numai plânsete şi jăluiri.
– Bine zici! Acestea, Ştefane, să ştii că-s jăluirile ţării! Pune acum urechea la piciorul meu drept! Amu ce auzi?
– Amu aud cântece frumoase.
– Bine zici! Pune gând că de unde ai auzit acele cântece, faci o mănăstire!
– Dar unde cântă? întrebă Ştefan.
– Ştii unde, Ştefane!? Iacă, acolo, acel deal, suie mâine dis-de-dimineaţă pe el şi trage cu arcul iar unde o să găseşti săgeata înfiptă, să ştii că de acolo s-aude cântând!
– Dar amu, părinte, te rog să ne dai un pic de mâncare, că tare flămânzi suntem!
– Bine, dar eu, Ştefane, nu mănânc nimic. De unde să-ţi pot da ceva?
– Caută, părinte, că nu ne mai putem ţine pe picioare de flămânzi!

Căută Daniil în toate părţile, în urmă găsi un pic de prescure din care dădu şi lui Ştefan o bucăţică, şi argatului, şi-i mai rămase şi lui un pic; că era blagoslovită prescurea ce le-o dăduse.

După ce au terminat ei ospăţul, s-au culcat amândoi în chilie, iar săhastrul a rămas afară ca să-i păzească. Când răsări soarele, Daniil bătu la uşă:

– Scoală, Ştefane, şi du-te!

Ei se sculară pe-ndată şi se suiră sus pe deal. Scoate Ştefan arcul şi trage, dar săgeata s-a împlântat hăt, în pădure. Pe-ndată, ei merseră în căutarea locului unde s-a împlântat. După lungă căutare, ei o găsesc împlântată într-un paltin bătrân. Dar cu cine să zidească el mănăstirea, când ei erau numai doi! Atunci, se duce Ştefan, noaptea, la Volovăţ şi ia biserica de acolo şi până-n ziuă o aduce aici. Tot până-n ziuă o şi propteşte. Însă nici nu o propteşte bine, când iată vede venind pe turci. Ei l-au văzut pe Ştefan când a adus biserica iar acum au venit să-l prindă. Ştefan, văzând aceasta, intră în biserică şi se rugă lui Dumnezeu ca să-l scape.

Ascultându-i ruga, dădu o ceaţă grea de nu vedeai la un pas. Amu, turcii se zăpăciseră şi începuseră a se omorî între ei. Se bătură ei aşa până-la amiaz, că nu mai rămaseră de ei decât doi ofiţeri care, de frică să nu fie ucişi de Ştefan, o luară la fugă. Pierind cu toţii, cerul începuse să se lumineze. Ştefan, bucuros, merse la Suceava şi aduse meşteri ca să zidească o mănăstire mândră. Au fost aduşi şi din Ţara Românească mulţi robi ca să locuiască pe aici. Din unul din aceia mă trag şi eu. Această poveste mi-au spus-o şi mie bătrânii şi-o spun şi eu urmaşilor mei.

Sus