Centru de cercetare si documentare
Analele Putnei



Acum se ascultă:  Mănăstirea Vatoped - Sfânta Liturghie - 20. Rugăciunea amvonului   

Legende


Evlavia populară a transpus în poveste viața de luptă, înțelepciunea, dreptatea, dragostea de popor, vitejia, opera de ctitorire a voievodului. Luptele de la Podul Înalt, Războieni, cele cu tătarii, turcii, ungurii, polonii, cetățile Sucevei, Neamțului, mănăstirile de la Putna, Voroneț, și alte nume și locuri din istoria concretă a Sfântului Ștefan le regăsim în istoria povestită a poporului.
Mai jos sunt redate câteva dintre aceste legende, iar în număr mai mare le găsiți grupate în volumul „Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în legendă”, pe care îl puteți descărca integral (PDF, 4Mb).

Stejarul din BorzeștiPovestea VranceiDaniil Sihastrul
Legenda Mănăstirii Putna


Stejarul din Borzești

A fost odată un timp, pe când Molna și Prutul nu făceau hotar între trei țări surori, pe când bourul moldovenesc era singur stăpân pe o țară largă, îndemânatică, locuită de un popor ager și pământean.

De pe atunci și până în zilele noastre rămas-a vorbă din tată-n fiu, cum că se încinsese odată un joc de copii pe șesul Trotușului, nu departe de satul Borzești, pe un soare frumos de primăvară. Ceata copiilor era împărțită în două tabere, una înfățișa tabăra tătarilor sub comanda lui Gheorghe, un copilandru cu plete negre și cu ochi de mure, iute și neastâmpărat ca Trotușul ce se prăvale de la munți; cealaltă era tabăra moldovenilor sub comanda lui Ștefan, un copilandru cu plete castanii, cu ochii albaștri gânditori și cu inima cutezătoare. Gheorghe era fecior de țăran și Ștefan, fiu de domn.

Amândouă taberele, înarmate până-n dinți cu puști de soc, cu săbii de șindrilă, cu sulițe de trestii, se băteau amarnic între ele, de clocoteau văile Trotușului și se speriau toți graurii din tufărișuri. Iar comandanții, călări pe fugari aprigi de nuiele, alergau când la aripa dreaptă, când la aripa stângă a oștirilor înșirate, și-și îmbărbătau soldații la luptă.

A ținut cât a ținut bătălia nehotărâtă, dar, în sfârșit, copilul cel cu ochii albaștri gânditori, care avea darul de a se război de la tatăl său, învinse pe tătari, prinse pe hanul lor, pe neastâmpăratul Gheorghe, și-l legă de un stejar bătrân, martor de cea dintâi izbândă a viitorului domn.

Apoi toți hatmanii și căpitanii lui Ștefan se adunară împrejurul stejarului și prinseră să judece pe hanul tătărăsc, unii pentru vreo minge furată, alții pentru vreo cetate de hârtie dărâmată, tot fapte rele ce nu puteau fi iertate; iar bietul han, cu ochii plecați în jos, își aștepta osânda, abia stăpânindu-se de râs.

În sfârșit, Ștefan, după ce ascultă părerea mai marilor oștirii sale, zise cu sprâncene încrețite:
– Porunca domniei mele este să-l spânzurați de creanga cea de sus, ca să fie pildă și altor neamuri!
Apoi nenorocitul han a fost legat cu o frânghie de subsuoară și ridicat pe creangă în sus în salvele puștilor de soc și în strigătele de bucurie ale oștenilor învingători.

Dar, o, Doamne, ce se aude?... Ce clocot aduc apele Trotușului din sus? Un vifor se stârnește de puterea căruia se leagănă în văzduh micul han tătărăsc și pământul prinde să se clatine și să sune parcă s-ar fi răsturnat stâncile cele mari de la obârșiile Trotușului.

Iar în timp ce Ștefan și întreaga lui oștire stăteau nedumeriți de vuietul ce se apropia, în timp ce micul Gheorghe în brațele văzduhului se gândea la cei ce-s spânzurați aievea, deodată se văzu o ceată nenumărată de adevărați tătari venind în goana mare a cailor spre dânșii… Ș-atunci…, vai! Toți copiii, cuprinși de groază, apucară la fugă care-ncotro, uitând pe micul Gheorghe, care, atârnat de creanga stejarului, zâmbea încă de nevinovăția lui, neștiutor de urgia ce-l aștepta. El zâmbea încă…, dar atotvăzătorul soare încetă a zâmbi, căci, în acel moment, o sută de săgeți și o sută de suliți se înfipseră în trupul lui. Cerul se posomorî, frunzele și crengile copacului pătate de sânge copilăresc se clătinară înfiorate.

Treizeci de ani au trecut după această întâmplare și micul Ștefan, schimbând sabia de lemn pe paloșul de oțel, se urcă de pe treaptă pe treaptă pe scara lumii, până ce ajunse să fie numit la Direptate domn al Țării Moldovei, înscăunat și miruit de mitropolitul Teoctist. Astfel, făcându-se însuși țiitor peste toată țara, începu viața grea și anevoioasă, tot în războaie și osteneli, căci țara, fiind bogată, largă și îndemânatică, deștepta sete tuturor vecinilor.

Dar cu cât nevoile veneau peste dânsul, cu atât inimoșia lui creștea. Și-a voit Dumnezeu ca el să meargă din biruință în biruință și numele lui să se mărească tot mai mult, încât să răzbată peste hotarele Moldovei, departe într-asfințit și să răzbată pătura veacurilor până la noi. Iar el, domn drept, credincios și pământean, de fiecare biruință înălța câte o biserică spre mărturie nepieritoare de trăinicia neamului nostru și de bunătatea lui Dumnezeu. Mulți ani domni Ștefan cel Mare, în care timp așeză cu nestrămutare temeliile stăpânirii noastre asupra câmpiilor Dunării, pecetluind și sfințind această stăpânire cu sângele vărsat. Dar tot nu avea liniște! Un gând îndărătnic îl urmărea din copilărie, gândul micului Gheorghe ucis de tătari; și oriunde s-ar fi dus, orice ar fi făcând, chipul cel oacheș și drăgălaș se înfățișa necontenit, cerându-i parcă răzbunare.

Iată că, într-una din zile, i se aduce vestea cum că o mulțime de oaste tătărască a năvălit în țară peste apa Nistrului, pustiind pământul, răpind cârdurile de vite, dând foc satelor și girezilor de pâine, robind femeile și copiii.

Iute Ștefan își tocmi oastea și le ieși înainte la satul Lipinți. De data asta nu mai era ca acum treizeci de ani, pe șesul Trotușului, la stejarul din Borzești, era o adevărată bătălie cu tătarii. Ștefan cel bălan, cu ochii albaștri gânditori, călărea nu ca atunci pe o nuia de alun, ci pe un cal aprig de soi moldovenesc și alerga ca un fulger în toate locurile unde era bătaie, vârându-se unde era primejdia mai mare.

Și-n loc de săbii de lemn se-ncrucișau acum săbii de fier, și-n loc de puști de soc, detunau tunuri cu schijă, încât se-negrea văzduhul de fum, de uneori nu se mai vedea om cu om. Până-n cer se înălța răsunetul restriștei de pământ; iar tătărimea, cuprinsă din două părți, se măcina și se mistuia ca pleava într-un vârtej de două furtuni ce se ciocnesc. Roșu era soarele sus, ca în timp de grea cumpănă, roșu era pământul jos de sângele ce gâlgâia.

Dar sufletul bătăliei, acel ce vedea și stăpânea toate, era chipul bălan al lui Ștefan, care se arăta în tot locul ca o icoană de îmbărbătare, dând inimă oștenilor lui și făcându-i să meargă cu încredere la biruință sigură.

Și în adevăr, desăvârșită a fost biruința moldovenilor, căci n-apucase a asfinți soarele și întreaga urdie tătărască a fost sfărâmată și robită, fiind prins însuși șeful lor, fiul hanului tătărăsc de peste Volga.
Iar Ștefan a dat laudă lui Dumnezeu și a trimis sol de bucurie soției sale Evdochia, sora țarului Simeon.

Apoi nu trecu mult timp după aceasta și, auzind bătrânul han de peste Volga despre nimicirea oștirii sale la Lipinți, trimise lui Ștefan soli încărcați cu odoare pentru răscumpărarea fiului său din robie, iar Ștefan răspunse solilor că-i va da drumul dacă s-or învoi la aceasta mai marii oștilor lui, care vor fi adunați și întrebați pe malul Trotușului, la satul Borzești.

Era o zi frumoasă, o adevărată zi de primăvară, ziua în care Ștefan își adună hatmanii și căpitanii pe malul Trotușului sub bătrânul stejar unde micul Gheorghe fusese ucis de tătari.

Trist părea acum copacul și gârbovit, atât sub povara celor treizeci de ani trecuți peste creștetul lui, cum și de dureroasa aducere-aminte a faptului ce l-a însângerat. De altfel nimic nu era schimbat: același câmp verde înflorit, aceleași ape iuți și neastâmpărate ale Trotușului, care curg fără odihnă pe așternutul lor de prund, același soare dulce și zâmbitor care a dezmierdat odinioară jocul cel nebunatic de copii. De același stejar sta acum legat un adevărat tătar, fiul hanului Mengli Gherei de peste Volga, și roată împrejurul lui erau mai marii oștirilor lui Ștefan: hatmanul Arbore, hatmanul Șendrea, aprodul Purice, logofătul Tăutu, vornicul Boldur și alți mulți oșteni și oameni de frunte. Iar în mijlocul lor, drept în fața tătarului, sta însuși Ștefan, copilandrul de altădată, peste capul căruia, de asemenea trecuseră cei treizeci de ani ce-au gârbovit stejarul, însă din mlădița de copil crescuse acum un alt stejar mai falnic, cu ramuri întinse de la munți și până la mare, la umbra cărora se adăpostea un popor întreg de plugari și oșteni. Iar mai la o parte stăteau solii lui Mengli Gherei, cu darurile de peste Volga.
– Voi hatmani și căpitani! zise Ștefan, încrețind din sprâncene. V-am adunat aici, ca să dau în judecata voastră pe fiul hanului tătărăsc și să hotărâți voi înșivă de i se cuvine iertare ori pedeapsă. Sunt acum treizeci de ani, eram mic și mă jucam sub acest bătrân stejar cu un copil, Gheorghe, din Borzești, când deodată năvăli fără veste asupra noastră Mengli Gherei, hanul tătarilor de peste Volga, cu o urdie nenumărată și ucise fără milă pe nevinovatul Gheorghe. Iată că acum, cu ajutorul lui Dumnezeu și al vostru, fiul aceluiași han a căzut prins în mâinile noastre, după ce și el ne-a călcat țara fără dreptate, a ars mulțime de holde și sate, a ucis mulțime de femei și copii. Părintele său ne trimite soli și daruri pentru răscumpărarea lui. Las la voia și înțelepciunea voastră să hotărâți ce i se cuvine!

Atunci toate frunțile se posomorâră, toți ochii se pironiră asupra tătarului care, în momentul acela, avu neauzita obrăznicie să stupiască asupra moldovenilor, făcându-i „câini”. Iar bătrânul hatman Arbore zise următoarele:
– Măria Ta!… N-am avea ce face cu viața acestui tătar, ce ne batjocorește, căci țara s-a adăpat cu îndestul sânge păgânesc și sângele unuia mai mult n-ar spori cu nimic roada pământului nostru. Dar acest unul este fiul hanului tătăresc și Măria Ta, care te lupți de atâția ani pentru întemeierea neamului nostru, ești dator să faci dintr-însul pildă, ca să meargă vestea peste cele patru hotare ale țării, cum că oricine seamănă moarte pe pământul nostru, moarte culege!

Atunci toți într-un glas strigară: „La moarte, la moarte!”…
Iar Ștefan, întorcându-se către solii lui Mengli Gherei, le zise:
– Duceți-vă cu daruri cu tot la stăpânul vostru și spuneți-i că atât de mult s-a scumpit capul fiului său prin sângele creștinesc ce a vărsat, încât el nu are îndestulă avere ca să-l poată răscumpăra. Iar dacă vrea să-l întâlnească în locul unde s-a dus, atunci să se încumeteze să ne calce hotarele.
Apoi, după porunca lui, fiul vestitului han tătărăsc Mengli Gherei de peste Volga, stăpânul Crimeii și al Ucrainei, spaima polonilor și a moscoviților, fu ridicat în sus, cu mâinile legate la spate și spânzurat de aceeași creangă, de care se legăna altădată micul Gheorghe, când fu străpuns de săgețile tătărăști; și atunci surlele și darabanele îi făcură cinstea de pe urmă și o salvă puternică de sânețe, împrăștiind vestea morții lui, făcură să salte apele Trotușului.

Iar Ștefan, judecând că bătrânul stejar și-a îndeplinit menirea, deoarece frunzele și ramurile lui cu sânge au fost spălate de sânge, a poruncit să i se dea foc și-n locu-i a zidit, în amintirea tovarășului său din copilărie, o biserică cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

De atunci și până astăzi multe s-au întâmplat, căci patru sute de ani trecut-au peste țară întovărășiți de nevoi și nevoi, dar încă și astăzi, când merg călătorii să vadă biserica cea neagră din Borzești, simt o tainică strângere de inimă, aducându-și aminte că pe acele lespezi de piatră a călcat odinioară piciorul lui Ștefan, care a fost sufletul de viață, cheagul neamului românesc, și astăzi ochii lor parcă văd răsărind din întunecimea bolților, marea lui umbră care de-acum va pluti peste noi în adânca viitorime, ca un duh apărător.

Sus


Povestea Vrancei

De mult, pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare, pe când Țara Românească nu era unită încă și ținuturile Munteniei și Moldovei aveau fiecare domnii lor, a fost o luptă mare între plăieșii lui Ștefăniță și armia turcească, care năpădise ca frunza și iarba pe pământul Moldovei.

Bătălia a fost aprigă și, din cauza numărului prea mare de dușmani, față de oastea lui Ștefan, moldovenii au căzut biruiți.

Voievodul, amărât în suflet de această pierdere, fugise din fața puhoiului vrăjmaș, ca să nu fie prins și, rătăcind singur prin munți, a ajuns pe valea Putnei.

Pe atunci, în Vrancea nu erau sate cu lume multă, ca în vremea de astăzi și nici locuri goale și dealuri chelbașe, cum se văd acum. Codrii stăpâneau mai peste tot și abia unde și unde câte un pâlc de case se găseau înșiruite și ascunse pe la poalele pădurilor, lăturiș cu scurgerea apelor, iar oamenii erau mai toți ciobani, care-și pășunau oile prin golurile și poienile munților.

După atâta umblătură prin codri, nimeri prin asfințitul soarelui la o casă de pe dumbrava Bârseștilor.
Aici, o babă bătrână torcea dintr-un fuior de cânepă pe prispa casei.
– Bună ziua, bătrânico, zise voievodul descălecând și legând calul de țâțâna porții.
– Bună să-ți fie inima, voinice, răspunse blând bătrâna care, uitând să mai tragă fir din caier, privea mirată pe viteaz, căci nu-l cunoștea cine este.
– Fă bine, mătușică, de-mi dă ceva de mâncare și lasă-mă să mă odihnesc puțin, că tare am ostenit de când umblu pe coclaurile astea.

Baba, fără să mai facă vorbă multă, puse masa și îi dete străinului să îmbuce lapte cu mămăligă și brânză de oi, repezindu-se apoi la coșar de așeză armăsarul la iesle.

Când se înapoie în casă, găsi pe străin culcat. Se așezase pe o laviță, așa îmbrăcat cu sarica cum se afla și ațipise, căci, după cum se cunoștea pe trăsăturile feței, era tare obosit.

Îl privea acum nedumerită baba și nu înțelegea cine să fie străinul acesta cu părul bălai și cu fața rumenă și frumoasă, de a rătăcit tocmai prin inima codrilor aceștia, unde doar mocanii de aici sălășluiau în voie cu oile lor, fără să le tulbure cineva liniștea.

Tot uitându-se așa cu luare-aminte, bătrâna observă că voinicul purta haine ostășești de domn, cusute în fireturi și aur, pe sub sarica greoaie de lână de oaie, care se lăsase puțin la o parte, dezvelindu-i pieptul de viteaz.

Îndată își dădu cu ideea că nu poate să fie altul decât Ștefan Vodă, domnul Moldovei, despre care auzise că fusese învins de turci într-o bătălie, că oastea i-a fost risipită și alungată, iar el s-a retras în munți.

Fără să mai stea pe gânduri, porni la fugă până la stâna din vale, ca să-și vestească feciorii, lăsând pe Ștefan Vodă singur, să se mângâie cu somnul.

Baba avea șapte feciori voinici, tot unul și unul, nalți, spătoși și vânjoși, care nu se temeau de nimeni în calea lor. În ei își pusese acum nădejdea și, ajungând la stână, le povesti cele întâmplate cu voievodul, îndemnându-i ca să plece cât mai curând și, răscolind ținutul Vrancei, să strângă pe toți voinicii plaiului acesta, cu care Ștefan să pornească la luptă și să alunge pe turci din țară.

De cuvânt, feciorii babei, toți șapte, se răspândiră în șapte părți ale Vrancei, buciumând pe văi și dealuri, până a doua zi în zori, strângând fiecare câte o ceată de voinici, cu care se lăsară pe dealul Dumbrăvii.

Dimineața, când baba își văzu feciorii venind, deschise larg ușa de la odaia în care se afla Ștefan Vodă și voioasă zise:
– Măria Ta, nu fi întristat. Scris este ca un așa de bun viteaz să nu rămână învins de mâna dușmanului. Ia te uită cum îți vin ostașii cu care vei învinge lifta păgână.
Ștefan ieși în prag și rămase mirat când văzu curgând din toate părțile cete de voinici, înarmați cu lănci și arcuri, coase și topoare ce străluceau în razele soarelui de-abia răsărit.
– Dar de unde sunt acești voinici, bătrâno, și cine i-a adunat așa?
– Sunt plăieșii Vrancei, Măria Ta, și vin cu toții ca să pornești cu ei la luptă. Te-am văzut cât de amărât erai când ai venit aseară și știam că oastea ți-a fost nimicită în luptă cu turcii. De aceea am trimis pe cei șapte feciori ce-i am și, uite, până dimineață ți-au strâns oaste nouă în loc, toți voinici și dornici de luptă.
Apoi, chemându-și feciorii lângă ea, urmă:
– Aista-i Bodea, aista Spirea, celălalt Negrilă, apoi Bârsan, Spulber, Pavel și cu Nistor. Toți sunt feciorii mei și acum ți-i dau Măriei Tale. Cu ei și cu întreaga ceată ce au adunat, mergi fără teamă și-i vei scoate pe dușmani din țară.
Acum, privea mândru la oștenii aceștia adunați în pripă în jurul său, care i se părură vrednici de luptă, apoi, întorcându-se către babă, îi zise:
– Dar cum te numești, bătrâno?
– Tudora Vrâncioaia.
– Să trăiești, mătușă Tudora, și Dumnezeu să-ți dea sănătate, pentru sprijinul și dragostea de țară ce arăți.
Apoi, îmbărbătându-și oastea adunată, plecară cu toții peste dealuri și străbătând codrii la vale, izbi în coastă pe vrăjmași.

Toți s-au luptat voinicește, Ștefan Vodă era printre cei dintâi, înconjurat de flăcăii Vrâncioaiei, care se luptau ca niște lei, lovind în dreapta și în stânga tigvele păgâne care cădeau ca bostanii, înroșind pământul.
Și astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, Ștefan a învins și de data asta pe turci, izgonindu-i din țară afară.
Atunci, de bucurie, voievodul se puse de petrecu și veseli cu ostașii săi, iar în urmă chemă lângă el pe cei șapte feciori ai Vrâncioaiei și le zise:
– Flăcăi, cu voi am câștigat izbânda și am alungat pe vrăjmași. Dacă nu nimeream la casa mamei voastre, multă vreme turcii ne secătuiau țara. Sunteți vrednici de răsplata domnească. Iată, voi sunteți șapte frați iar în Vrancea sunt șapte munți. Ai voștri să fie în veci, cu văi, cu ponoare și tot ce se află acolo. Întoarceți-vă, dar, înapoi în codrii voștri și să-i stăpâniți sănătoși, din neam în neam; iar mamei voastre duceți-i multă sănătate din partea voievodului Ștefan, care la vreme de strâmtorare a găsit la casa ei pat pentru odihnă și brațe vitejești de luptă.
Le făcu ocolniță pe piele de vițel, scrisă cu litere de aur, pentru dania domnească, document în puterea căruia fiii Vrâncioaiei ajunseră stăpânii Munților Vrancei, de la Trotuș până în valea Bâsca a Buzăului.

Și de atunci, fiecare din cei șapte frați, înapoindu-se pe plaiurile Vrancei, s-au așezat la poalele munților, întemeindu-și fiecare sate, după numele lor: Bodești, Spirești, Negrilești, Bârsești, Spulber, Păulești, Nistorești.


Sus


Daniil Sihastrul

În vremile vechi, se zice că mai mulți călugări evlavioși, care se strânseseră într-un loc singuratic și înconjurat cu păduri străvechi, clădiseră o mănăstire. Ei își durară mănăstirea din bârne groase din stejar trainic în apropierea și spre asfințit de satul Vicovul de Sus, pe locurile lui și o închinară Sfântului Laurențiu.

Călugării se rugau lui Dumnezeu Sfântul pentru iertarea păcatelor lor și ale oamenilor. Ca să-și agonisească cele puține, însă cu totul trebuincioase pentru nevoile vieții, lucrau fel de fel de meșteșuguri.

Dintre acești vrednici părinți era ieromonahul Daniil, cel mai evlavios și iscusit. Și el se îndeletnicea cu cioplirea de linguri din lemn de paltin.

Lingurile le vindea prin satele învecinate și așa își agonisea el puțina pâine cea de toate zilele. Cele ce-i mai rămâneau de prisos de la vânzarea lucrului mâinilor lui și din cele ce-i aduceau bunii creștini ca răsplată pentru sviștănii, dezlegări, cărțile lui Lazăr, cetanii ș.a. împărțea săracilor, văduvelor și orfanilor. Era un adevărat părinte duhovnicesc!

Auzise cuviosul Daniil, care de obicei petrecea numai în post și rugăciune, că în Siret, care era al treilea sat de la Vicovul de Sus, s-ar strânge oamenii într-o zi anumită din săptămână, ca să se desfacă de cele ce au de prisos și-și cumpără cele ce au de trebuință. Și având și Daniil o mulțime de linguri gata, pe care nu le putea desface prin satele din apropiere, se hotărî să-și cerce norocul cu marfa lui în Siret.

Se duse, deci, pustnicul la stareț să-și ceară binecuvântarea și poslovenia pentru călătorie, fără de care n-ar fi îndrăznit el să facă, Doamne ferește, nici un pas afară de mănăstire.

Ajungând Daniil în Siret, își vându îndată marfa ce-o lucrase și pe care o adusese într-o pereche de desagi în spate. Dar, cu toate că-și vându îndată lingurile, el de aici nu scăpă cu una cu două. Creștinii din partea locului și cei de primprejur, auzind că Daniil se află în mijlocul lor, nu-l lăsară. Ei îl rugară, unul pentru o molitvă a Sfântului Vasile, altul sviștanie pentru bolnav, celălalt pentru dezlegarea și măsluirea unei femei ce trăgea de moarte ș.a. Vestea că rugăciunile lui Daniil sunt primite înaintea lui Dumnezeu și că-i de folos celor bolnavi se duse în toată Țara Moldovei, de aceea îl și îmbulzeau creștinii. Și, adică, ce avea să facă bietul călugăr, trebuia să le facă tuturor după dorință. Știa el că astfel se prea întârzie și trece sorocul vremii pentru care îl învoise starețul să fie înapoi dar el nădăjduia în Dumnezeu și în bunătatea proistosului său. El se gândi că este dator să ajute celor ce suferă de boli, să le aline durerile trupești și sufletești și apoi că din prisosul darurilor creștinilor va avea de unde ajutora pe cei săraci, așa că rămase pe la creștini și zăbovi o zi peste vadea.

Întorcându-se Daniil a patra zi acasă și ducându-se înaintea starețului, el, fără să asculte dezvinuirea lui, îl mustră aspru pentru întârziere și-l opri de-a ieși din mănăstire un timp îndelungat.

Bietul Daniil, deși se știa fără de vină mare, primi cu supunere mustrarea aspră a starețului și pedeapsa cea grea, dar se hotărî în sine, ca pedeapsă pentru că a încălcat porunca starețului și a întârziat cu o zi, ceea ce nu i se întâmplase niciodată înainte, să se tragă până la sfârșitul vieții în fundul munților, într-un loc cu totul neumblat și pustiu și să se facă sihastru. Și așa și făcu. Se trase, adică, într-un codru necălcat de picior de om, care era între munții de la asfințit-miazănoapte de la mănăstirea Sfântului Laurențiu și într-o depărtare ca de un ceas și mai bine.

Aici află Daniil un locșor ce-i venea la îndemână, fiindcă una: locul era pustiu; al doilea: lângă el curgea în vale un pârâu cu o lingură de apă, și al treilea: că aici codrul era plin de stânci uriașe. Și mai ales această de pe urmă însușire a locului se lovea cu dorința lui ca să se facă sihastru. El, adică, se hotărî să-și scobească într-o stâncă de aici o chilie, unde să se poată adăposti de greul iernii, de ploi și de fiarele cele răpitoare. Ani întregi petrecu bietul sihastru în genunchi cu dalta-n mână, cioplind necontenit și din greu în vârtoasa stâncă. După o muncă strașnic de grea, ostenitoare și îndelungată își văzu și el sfârșită chilia cu ajutorul lui Dumnezeu, la care nădăjduia mereu. Această chilie se poate vedea și astăzi în Putna.

Pe când petrecea Daniil într-o seară întunecoasă în fundul stâncii sale în genunchi și se ruga lui Dumnezeu, iar afară se auzea fiorosul urlet al lupilor și urșilor, zice că bătea cineva la ușa chiliei. Daniil, că cine-i, iar de afară răspunse un glas, că este Ștefan Vodă, domnul Țării Moldovei, care de la vânătoare prin munți a rătăcit de soții lui. Și fiind afară grozav de întuneric, nu poate afla cărarea, deci se roagă să-l primească la masă. Sihastrul deschise ușa chiliei și-l primi bucuros pe Vodă să rămâie. În acea noapte, zice-se, Daniil l-a înduplecat pe Ștefan Vodă să ridice în acele locuri lui Dumnezeu locaș și Dumnezeu îi va ajuta la toate treburile lui. Și Ștefan Vodă primi voios sfatul sihastrului. Era doar un om evlavios și cu frica lui Dumnezeu, cum rar este altul și zidise și mai înainte încă multe locașuri dumnezeiești.

Începu, deci, să zidească și aici o mănăstire falnică, pe care, sfârșind-o, o numi a „Putnei”, după pârâul ce curge alături spre vale.

Cum se isprăvi mănăstirea Putna, curseră la ea și o mulțime de călugări de prin toate mănăstirile și schiturile din țară, așa și din cea a Sfântului Laurențiu din Vicovul de Sus. Aceasta de acum înainte rămase pustie și cu vremea clădirile ei începură să se risipească. Biserica cea de stejar a mănăstirii zice să se fi mutat mai târziu în alt sat, al cărui nume s-a uitat cu vremea cu totul. Așa că nu a rămas nimic din această mănăstire și nimeni n-ar ști că ea cândva, în timpuri, a fost, dacă poporul nostru nu ne-ar fi păstrat istoria și pentru aceea poartă locul numele „Laura”, scurtat din Laurențiu.

Daniil zice că să fi proorocit că în satul Vicovul de Sus poporul astfel se va înmulți, că va fi nevoie ca biserica sătească mereu să se adauge și să se mărească de trei ori de cum era, ba că va veni vremea când se va zidi chiar pe acel loc, pe care a fost mănăstirea Sfântului Laurențiu, o biserică sătească.

Sihastrul Daniil, după ce s-a zidit mănăstirea Putna și s-a urzit acolo un sătișor de 12 familii, a părăsit chilia lui din stânci și s-a făcut nevăzut. Se povestește că s-a așezat într-o pustietate mai mare, precum își pusese el canonul, când cu probozania starețului, ca până la sfârșitul vieții să petreacă în adâncă singurătate.

Zice că el s-a statornicit pe un loc pustiu și sălbatic, pe pârâul Voronețului sau pe apa Corbului. Aici petrecea ca și în chilia lui de stâncă de pe Putna, în post, rugăciune, învățarea celor ce veneau la el. Aici s-a mai întâlnit Daniil cu Ștefan Vodă după bătălia cu turcii de la Valea-Albă sau Războieni. Ștefan, în nevoia lui, l-a rugat pe Daniil să-l sfătuiască; Daniil i-a zis să-și strângă oastea, să se lupte cu dușmanul, că va învinge, dacă va făgădui să zidească pe acele locuri un locaș lui Dumnezeu.

Ștefan Vodă ascultă sfatul sihastrului, învinse pe turci și zidi pe apa Corbului (Voronețului) o mănăstire frumoasă, numită a Voronețului, ca mulțumită pentru izbânda câștigată cu ajutorul lui Dumnezeu.

Sus


Legenda Mănăstirii Putna

Cică trăia în chilia aceasta un călugăr: Daniil Săhastru. Îi zicea lumea săhastru, pentru traiul său singur. Acesta a fost coborât din cer de Dumnezeu pentru a face bine oamenilor rătăciți prin pustietatea aceasta. El nu mânca aproape nimica.

Într-o seară veni peste dealul acesta, pe apa Vițeului, Ștefan și cu un argat de-al său. El a fost dovedit de dușmani și căta loc de odihnă. Și s-a așezat să se odihnească pe piatra aceea mare. Cum sta el așa, iacă vede o lumină în fereastră la săhastru, căci atunci el își făcea rugăciunea sa de seară. Îndată ei merg către chilie, căci erau tare flămânzi.

Ajunși acolo, Ștefan bate în ușă.

– Cine-i acolo? întreabă Daniil.
– Om bun, răspunde Ștefan.
– Dacă e om bun, să intre!

El intră înăuntru.

– Ce ai pățit, de-ai venit și pe la mine?

Năcăjit și amărât cum era, nu zise nimic.

– Eu știu ce-i cu tine. De mă asculți ce ți-oi spune eu, să știi că dovedești păgânătatea. Altminteri e rău!
– Jur pe feciorul meu că ți-oi asculta toate poruncile!
– Atunci, pune urechea la piciorul meu cel stâng! Ce auzi?
– Ce s-aud? Numai plânsete și jăluiri.
– Bine zici! Acestea, Ștefane, să știi că-s jăluirile țării! Pune acum urechea la piciorul meu drept! Amu ce auzi?
– Amu aud cântece frumoase.
– Bine zici! Pune gând că de unde ai auzit acele cântece, faci o mănăstire!
– Dar unde cântă? întrebă Ștefan.
– Știi unde, Ștefane!? Iacă, acolo, acel deal, suie mâine dis-de-dimineață pe el și trage cu arcul iar unde o să găsești săgeata înfiptă, să știi că de acolo s-aude cântând!
– Dar amu, părinte, te rog să ne dai un pic de mâncare, că tare flămânzi suntem!
– Bine, dar eu, Ștefane, nu mănânc nimic. De unde să-ți pot da ceva?
– Caută, părinte, că nu ne mai putem ține pe picioare de flămânzi!

Căută Daniil în toate părțile, în urmă găsi un pic de prescure din care dădu și lui Ștefan o bucățică, și argatului, și-i mai rămase și lui un pic; că era blagoslovită prescurea ce le-o dăduse.

După ce au terminat ei ospățul, s-au culcat amândoi în chilie, iar săhastrul a rămas afară ca să-i păzească. Când răsări soarele, Daniil bătu la ușă:

– Scoală, Ștefane, și du-te!

Ei se sculară pe-ndată și se suiră sus pe deal. Scoate Ștefan arcul și trage, dar săgeata s-a împlântat hăt, în pădure. Pe-ndată, ei merseră în căutarea locului unde s-a împlântat. După lungă căutare, ei o găsesc împlântată într-un paltin bătrân. Dar cu cine să zidească el mănăstirea, când ei erau numai doi! Atunci, se duce Ștefan, noaptea, la Volovăț și ia biserica de acolo și până-n ziuă o aduce aici. Tot până-n ziuă o și proptește. Însă nici nu o proptește bine, când iată vede venind pe turci. Ei l-au văzut pe Ștefan când a adus biserica iar acum au venit să-l prindă. Ștefan, văzând aceasta, intră în biserică și se rugă lui Dumnezeu ca să-l scape.

Ascultându-i ruga, dădu o ceață grea de nu vedeai la un pas. Amu, turcii se zăpăciseră și începuseră a se omorî între ei. Se bătură ei așa până-la amiaz, că nu mai rămaseră de ei decât doi ofițeri care, de frică să nu fie uciși de Ștefan, o luară la fugă. Pierind cu toții, cerul începuse să se lumineze. Ștefan, bucuros, merse la Suceava și aduse meșteri ca să zidească o mănăstire mândră. Au fost aduși și din Țara Românească mulți robi ca să locuiască pe aici. Din unul din aceia mă trag și eu. Această poveste mi-au spus-o și mie bătrânii și-o spun și eu urmașilor mei.

Sus